Cu orice preț

     Interpreți și roluri
     Eroul nu e un senin — spunea Marin Preda în „Imposibila întoarcere” — care e silit să devină sumbru. Păstrează în el această stare, dar redevine în cele din urmă senin. „Cu ce preț?”... Acolo, sus, pe acoperișuri, când își găsea asemănare cu păsările cerului sau când „zbura”, ca linier, Călin Surupăceanu, interpretat de Șerban lonescu, este într-adevăr un se­nin. Minima rezistență, a regizorului și a actorului, ar fi fost să lase doar pe seama ochilor această caldă și bună cuprindere a unei lumi necunoscute, în mijlocul că­reia băiatul nu știe, deocamdată, că va fi un „intrus”. „Seninătatea” este o stare ce se transmite întregii ființe, dictându-i miș­cările; fizionomia, raporturile cu locurile înconjurătoare, de aici — impresia de fra­gilitate, de gracilitate și plutire a eroului, bucuria aproape copilărească, de a descoperi că un loc și încă unul sunt gata să-I primească, aceste „locuri” chemân­du-se dragoste, prietenie, muncă. I se pare firesc să le adauge, fără să stea pe gânduri, sacrificiul, sacrificiul care, în acel repede moment al existenței sale, avea, desigur, un nume mult mai simplu. Când își va da seama că viața nu va mai putea fi luată de la capăt, exact de acolo de unde fusese „scurtcircuitată”, pierderea seninătății stinge nu numai privirea băr­batului, ci îi îngreunează pașii, îi așază pe umeri povara fiecărei zile. Condamnat să lucreze „la sol”, să mute cablurile „mai încolo” — Călin Surupăceanu—Șerban lonescu pare un Sisif cărându-și pietroiul sub un cer ostil. Cred că pariul actorului cu sine însuși a fost, atunci când s-a aflat în fața acestui rol extenuant, ca o cursă cu nenumărate obstacole, pariul, spu­neam, cred că a fost acela de a găsi un răspuns la întrebarea, ce fel de senină­tate își redobândește eroul"? Își mai do­rește să se asemuiască păsărilor? Nicide­cum. Priviți-I în scenele finale, ale „pregă­tirii” reportajului T.V. Toată regia aceea săltăreață nici nu-l încântă, nici nu-I in­cită, precum odinioară. Pur și simplu re­fuză să repete un gest de altădată, bate­rea primului țăruș (cu care cândva, se lăuda), pentru că, de acum știe, că o po­veste poate fi luată de la capăt, dar nu o viață de om. Poate acesta este chiar pre­țul.