REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Cu Niki Ardelean, colonel în rezervă, Lucian Pintilie ne propune tema demnității


     Prezent în primăvara trecută la Quinzaine des réalisateurs cu Niki și Flo, Lucian Pintilie afirma la Cannes: „Nu mai sunt tânăr, dar nu cred că am greșit secțiunea. Firește, rămâne totuși de verificat dacă și cu Niki și Flo sunt în continuare în viață”. Primit călduros în festival și apoi din toamnă și de publicul francez, filmul lui Pintilie nu a dezamăgit deloc. Dimpotrivă. Semn că regizorul e viu și singurul lucru ce i se poate dori ar fi materializarea următoarelor proiecte.
     Realizat după un scenariu „extrem de inovator” (aprecierea aparține cineastului) semnat de Cristi Puiu și Răzvan Vasilescu, filmul lui Lucian Pintilie ne propune o „felie de viață” din existența colonelului pensionar Niki Ardelean, a cărui fiică este măritată cu Eugen, fiul vecinului, pre nume Florian (Flo, între amici). Descurcăreț, cu aparențe de jovialitate, cu o spoială de cultură, cu informații prompte și decisive și care te lasă fără replica, Flo este în fond un mic dictator, care-și filtrează refulările în dezlănțuiri de cineast amator.
     Toată povestea filmului evocă lenta deposedare a lui Niki. Evenimentele sunt confiscate agresiv de Flo (înmormântarea), copiii sunt îndepartați de părinți, Paștele nu mai are nici o noimă, valorile morale se disipează, distrugând și micul sistem de referință al lui Niki, crescut banal, în spiritul principiilor unei instituții care conferă încredere.
     Datele acestui proces de deposedare (înmormântare, Paște, naționalizare, 11 septembrie, Ziua Armatei) sunt etapele distrugerii unei personalități, dar și ale prizei de conștiintă ce duce la deznodământ.
     Cred că în acest film Lucian Pintilie a găsit povestea perfectă a evocarii portretului extrem de sugestiv al „omului nou”, pe care toată lumea îl refuză și-l tăgăduiește. Dacă suferințele lui Niki sunt reale, acumularea urii sale nu poate decât să ducă printr-un gest de exorcizare la eliminarea factorului perturbator. Simpaticul cuscru, un monstru fără să știe, dar un genial manipulator, insinuant și cinic, Florian, își asumă și o temă dragă cineastului (bogată în semnificații, tema „filmului în film” prezentă și-n Balanța sau în clasicul Reconstituirea).
     Concentrat și simetric, format cu acumulări sugestive, marcate de etapele temporale ce sugerează forța imaginii care înglobează trecutul, atacă prezentul și pregătește viitorul de factură cehoviană, filmul lui Lucian Pintilie păstrează și pendularea între comicul irezistibil (rănirea lui Flo în baie) și dramatismul absolut (pregătirea utilizării ciocanului); dar dincolo de acestea simetriile și sugestiile sunt mult mai bogate.
     Victor Rebengiuc și Răzvan Vasilescu sunt actori marca Pintilie și ei ofera prin firesc bucuria secretă de a deveni personaje perfecte în ecuația autorului, cu performanțe superlative. Lor li se alătură o Coca Bloos atașantă, refuzând caricatura în evocarea suferințelor vârstei, Dorina Chiriac (tot o descoperire Pintilie) ― cu vitalitate și elan în dorința de evadare ― și Alexandru Papadopol, un actor cu viitor.
     Cu acest film Lucian Pintilie surprinde cu rigoare pulsiunile secrete ale unei epoci triste. Spectacolul își poate proiecta propria poveste (nu neaparat cu rezolvarea propusă pe ecran) cu satisfacția morală aferentă . Inexplicabilă pentru familie și prieteni, crima lui Niki nu ne apare nici gratuită, nici întâmplătoare. A pregatit-o o epocă în care au crescut și s-au format mici monștri gen Flo, având agresivitatea, mediocritatea și discursul dublu bine învățate. Este posibil ca aceștia să fie oamenii noi de care nu ne-am despărțit. Încă. Sau cel puțin până azi.
     Acest „mesaj” a fost perfect înțeles și de comentatorii francezi. Iată ce scria Erwan Higuinen in „Cahiers du Cinéma” din septembrie trecut: „În Niki și Flo nu este vorba decât de România și mai profund de imposibilitatea doliului când trecutul pare a nu mai muri niciodată”.
     Niki Ardelean, colonel în rezervă, un film sobru și rotund (autorul poate spune “Niki c'est moi”), rămâne o opera ce oferă, spre deosebire de îngrozitor de multe altele, materie de reflecție spectatorilor săi. Cel puțin pentru a-și reconsidera cu luciditate condiția moștenirilor „postrevoluționare”.


 
 
(România liberă, 7 februarie 2004)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: calin stanculescu, lucian pintilie, niki ardelean, colonel in rezerva

Opinii: