REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



„Zile fierbinți”: Cu îndrăzneală, despre îndrăzneală – cronică de film


     Judecat de la o anume distanţă, aceea parcursă de autorul său până aici, Zile fierbinţi poate să pară demonstraţia unui regizor care a dorit să-şi spargă propriile contururi, demonstraţie ambiţioasă, perfect reuşită de altfel, un fel de: «iată, ştiu şi pot aşa». Judecat aşa cum cred că se cuvine, adică în sine, ca filmul unui regizor şi nu al unui specialist într-un gen anume, Zile fierbinţi devine pur şi simplu filmul unui om care ştie că cinematograful înseamnă în egală măsură calcul matematic şi inspiraţie, artă şi meşteşug, plus acel «ceva» numit instinct sau simţul măsurii cinematografice şi că formula aceasta aparţine filmului şi nu unui gen anume. Sergiu Nicolaescu, deci, n-a schimbat armele, ci doar terenul. Nu pe câmpul de luptă, ci pe un mare şantier naval, nu un comisar drept, ci un director drept, nu împuşcături, ci mari vuiete de ciocane pneumatice, nu steaguri fluturate pe câmpuri de bătălie, ci mari lozinci-steaguri marcând timpul şi sensul trecerii lui, nu urmăriri spectaculoase din maşină, ci kilometri de şantier şi de scări parcurse în sus şi-n jos, nu zbor de săgeţi otrăvite, ci zborul unei sticle de şampanie prin aer spre nava ce urmează să plece în larg, purtată de o elice făcută din încăpăţânarea şi îndrăzneala de a îndrăzni a unui om, nu istoria de ieri sau de alaltăieri deci, ci istoria zilelor noastre fierbinţi şi fierbinte ale noastre cu care suntem amestecaţi până în intimitatea vieţii noastre, istorie scurtă, flash-uri de istorie, câteva zile, practic, câteva ore, dintr-o întreagă istorie.
     Da, Sergiu Nicolaescu a schimbat terenul, dar n-a schimbat armele şi nici ţinta lor. Filmul său este, ca toate celelalte de altfel, cu îndrăzneală, avocat al îndrăznelii creatoare şi responsabile. Filmul său pledează cauza curajului de a fi mult mai mult decât crezi că poţi să fii, de a trece dincolo de ceea ce credem noi că se poate, dincolo de resursele neexploatate încă şi nebănuite încă ale fiecăruia. Îndrăzneala este dintotdeauna marca regizorului Sergiu Nicolaescu, ea este marca filmului de faţă. Alături de ea, pereche şi completare firească, fidelitatea. Fidelitatea faţă de aceste zile fierbinţi şi de sensul lor. Şantierul naval şi oamenii lui — cei din viaţă şi cei din film — se leagă cu adevărat şi cu adevăr în acel tot ideal şi atât de greu de ajuns de altfel, în acea materie vie şi viabilă care nu mai este a filmului, ci devine, trecând peste convenţiile artei, a vieţii. Şantierul acela este o prelungire a oamenilor în metal şi flăcări, aşa cum oamenii sunt prelungirea lui vie şi vibrantă, simţi acel amestec indescriptibil de materii pulsând în aceeaşi respiraţie. Dorinţa regizorului de a ne comunica acest amestec fascinant este manifestă şi concentratul ei, esenţa ei, se strânge într-o imagine cu putere de simbol; în gestul febril cu care directorul culege de pe podeaua vagonului odată cu pastila de nitroglicerină şi praful, praful şantierului, şi acel praf omul îl înghite odată cu medicamentul, gest de totală şi definitivă contopire cu acel şantier căruia îi aparţine de-o viaţă. Este un detaliu foarte important, dar strecurat cu discreţie, ca de altfel toate detaliile filmului. Detalii poetice, cum ar fi amintirea unei vacanţe — cine ştie dacă nu doar gândul a ceva ce ar fi putut să fie — sau galopul pe malul mării, galop şi el simbolic, întoarcere, într-o copilărie de neuitat, detalii amare ca acel «la mulţi ani 1975!» pe care aparatul se ridică părăsind imaginea omului chircit exact sub el, detalii de imagine sau de replică, de priviri sau de gesturi mărunte, acele detalii fără de care nici un film nu rezistă, sunt permanent prezente şi perfect plasate şi viaţa subterană a filmului vine, fără nicio îndoială, din şi prin ele. Sunt materia caldă pe care filmul se sprijină de fapt şi poate că, exact prin ele, nota, dominantă a filmului devine căldura. Căldura aceea însă vine fără nicio îndoială de pretutindeni, din imaginea lui Nicolae Girardi, imagine mobilă, la fel de puternic expresivă în marile planuri generale ca în prim-planul unui actor; acea căldura vine, fără nicio îndoială, din scenariul lui Francisc Munteanu care, în parantază fie spus, nu cred că ar fi greşit dacă ar fi dat mai multă forţă dialogului; acea căldură vine din prezenţa actorilor, foarte mult din prezenţa actorilor. Sergiu Nicolaescu surprinzător altul și altfel, Marga Barbu, strălucitoare într-un rol pe care-l scoate abil din raza vulgarităţii trecându-l în aceea a farmecului, Ileana Popovici, eliberată de «tipic» dar lăsată în tiparul ei de spontaneitate dulce şi încrezătoare, Colea Răutu credincios lui însuşi şi personajului deopotrivă, Viadimir Găitan sau Sebastian Papaiani, Ernest Maftei sau Draga Olteanu, Mircea Albulescu sau Mircea Anghelescu, Emmerich Schăffer sau Jean Constantin sau Cornel Gîrbea – de fapt, oricare actor din interiorul genericului sau dinafara lui, profesionist sau «figurant special», deci om al locului, om de şantier – fiecare în parte şi toţi la un loc sunt oamenii potriviţi la locul potrivit, într-o perfectă armonie cu locul şi atmosfera lui. Iar atmosfera acestui loc este în mod clar autenticitatea. Atmosferă susţinută de o coloană sonoră cu totul remarcabilă semnată de Anuşavan Salamanian, de muzica lui Radu Goldiş, prezentă atât şi când trebuie, de decorurile (principalul lor merit stă în aceea că nu sunt decoruri) semnate Constantin Simionescu, de costumele Olteei Ionescu, această atmosferă se încheagă deci prin toate sectoarele filmului şi devine, pe nesimţite dar sigur, matca prin care năvăleşte — cred că acesta este cuvântul – năvăleşte spre noi senzaţia de adevăr a filmului. Se poate că uneori el, filmul, scapă puţin alături de matcă şi atunci portretul inginerului-director alunecă într-un moment sau altul spre o prea dulce perfecţiune, se poate ca, alteori, acea preţioasă autenticitate pe care o aduc cu ei oamenii şantierului, imaginea lor surprinsă ca atare, să fie prea devreme tăiată, să rămâi cu dorul unor feţe care tocmai începeau să-ţi fie aproape, minunat aduse aproape de aparatul lui Nicolae Girardi, se prea poate ca tristeţea acestui director-lup singuratic, tristeţea de după victorie, să nu aibă chiar toată acoperirea din lume, se prea poate, sigur, ca în acest film făcut cu fierbinţeală, cu patimă aproape de către regizorul Sergiu Nicolaescu, interpretat cu pondere şi luciditate de actorul Sergiu Nicolaescu, se prea poate spun, să existe unele goluri de aer, de trăire, de respiraţie, se prea poate. Dincolo de tot rămâne însă fierbinte sensul şi el se compune, ca în film, din panouri adunate unul câte unul într-o lozincă-crez, simplă, de spus în trei cuvinte: «Să avem curajul». Să avem curajul, de pildă, să vorbim despre şorţuleţe ca despre mari steaguri desfăşurate pe câmpuri de luptă, despre formula unei elice ca despre formula unui sentiment, despre noi înşine ca despre un mare şantier, un şantier viu din care ies mereu şi mereu navele gândului nostru spre lume. Să avem curajul, mai cu seamă, să vorbim despre lucrurile de fiecare zi cu solemnitatea şi fascinaţia cu care vorbim despre cosmos.
 
(Cinema nr. 1, ianuarie 1976)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: eva sirbu, filme romanesti, revista cinema ianuarie 1976, sergiu nicolaescu, zile fierbinti cronica de film, zile fierbinti film

Opinii: