REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Cu căldură despre „Căldura”


     Credeam că o sală de premieră nu e mediul cel mai potrivit pentru cronicar. Premiera e sărbătoarea celor care au făcut filmul, a rudelor, a prietenilor, a colegilor. Sala e vie, reacţionează la te miri ce, sesizează cele mai mărunte detalii pentru că ele sunt cunoscute. Şi au fost probabil discutate nu odată. Nu mai sunt însă atât de convinsă că nu e bine sa vezi un film la premieră, pentru că într-o asemenea sală e greu să-ţi păstrezi nu obiectivitatea, ci subiectivitatea. Ideile preconcepute poate, cu care ai venit de acasă. Sala te obligă să vezi filmul cu ochii ei, îţi impune sensibilitatea şi reacţiile ei multiple, te înghite şi-ţi anihilează ideile preconcepute. Dacă mai e vorba şi de un debut, şi dacă debutantul e şi foarte tânăr, partida e câştigată pentru el — cel puţin în seara aceea — fără drept de apel...
     Dar eu nu vreau să discut filmul lui Şerban Creangă sub acest unghi favorizat şi favorizant. Nu e în fiecare seară premieră. Căldura este un debut, Şerban Creangă este un debutant dar dincolo de asta avem de-a face cu un film şi cu un regizor şi nici unul nici altul nu au nevoie să fie bătuţi pe umăr protector şi îngăduitor. Trebuie să spun, deci, de la început, că litera scrisă a filmului, scenariul lui Horia Pătraşcu şi Şerban Creangă, promitea mai mult. Promitea poate un film mai serios, mai grav. Era un fel de fereastră larg deschisă prin care ni se permitea să aruncăm o privire în această nouă generaţie. Ce o preocupă? Ce o interesează? Cum gândeşte şi despre ce această generaţie? Cum îşi rezolvă problemele şi cum le rezolvă pe cele care au fost cândva şi sunt încă şi ale noastre: dragostea, prietenia, relaţiile dintre om şi om, comunicarea, înţelegerea, căldura — de care, iată, şi ei au nevoie. În acea fereastră eram şi noi, maturii, văzuţi de ei, cei foarte tineri. Peisajul era, dacă nu măgulitor, cel puţin complet. Dar cum drumul de la cuvânt la imagine e lung, pe el s-au pierdut câteva din detaliile acestui tablou.
     Fereastra s-a îngustat la dimensiunile unui oberlicht şi nici măcar nu putem şti ce s-ar fi văzut prin el dacă ar fi rămas fereastră. Nu putem discuta deci pe ceea ce ar fi fost, ci pe ceea ce a ajuns film şi se numeşte tot Căldura.
     Ceea ce a rămas este o poveste frumoasă despre prietenie şi dragoste, cutremurată de mişcările unui cadru social, construit corect şi cu multă dragoste pentru adevăr. Ceea ce a rămas este un film despre tineri, în înţelesul adevărat al cuvântului. Este un fel de mărturisire sinceră a vârstei şi această mărturisire e poate bunul cel mai de preţ al filmului. Cu atât mai mult, cât el nu reprezintă mărturisirea cuiva anume, ci a unui colectiv de oameni foarte tineri, care vin în faţa noastră cu felul lor de a gândi, de a fi, de a vorbi, de a se mişca, de a trăi. Pentru odată nu avem de-a face cu un film despre vârsta de 20 de ani reconstituită din amintările unor oameni de 30 de ani, ci cu un film despre această vârstă făcut de oameni care abia au depăşit-o. Cu puţin. Cu acel puţin necesar înţelegeril ei.
     Eroii filmului își trăiesc vârsta aproape reală, limbajul este acela pe care-l folosesc în viaţa de toate zilele, chiar şi micile teribilisme sau ticurile verbale sunt ale lor, chiar şi stângăcia sau aerele de maturitate voită sunt acelea pe care le poartă cu ei zi de zi. Aş îndrăzni să spun, dorind să fiu foarte bine înţeleasă, că actorii nu sunt actori, ci nişte tineri studenţi, din întâmplare şi la I.A.T.C., nu numai la Medicină sau la Conservator, ca în film. Asta se simte mai cu seamă în secvenţele în care tinerii joacă alături de cei vârstnici. Şi tot acolo se mai simte ceva: un început de prezenţă numit „tânăra generaţie de actori". Dintr-un foc — adică în același film — trei nume: Vladimir Găitan, Nicolae Wolcz, George Mihăiţă. Trei nume, trei tipuri total diferite: un soi de romantic modern, blând și încrezător — Vladimir Găitan. Un tip de "lucid" cu bunătatea mascată sub ironie — Nicolae Wolez. Un tip de Păcală cu adolescenţa întârziată, splendid, probabil, într-o tragi-comedie — George Mihăiţă. Între ei, Emilia Dobrin, cu un anume farmec închis şi aspru, cu acea duritate a trăsăturilor care poate deveni cu uşurinţă gingăşie, clar încă neformată, nefixată pe un gen anume. Diferenţa între ei toţi şi un Sebastian Papaiani, de exemplu, — excelent şi fermecător de profesionist — este de la cer la pământ. Dar ea ar trebui să ne bucure chiar dacă ar fi fost cu mult mai mică, pentru că nu există nimic mai dezolant decât prelungirea unor tipuri de actori în generaţiile tinere. Aşa cum cred că trebuie să ne bucure că Şerban Creangă nu seamănă, cel puţin din cât ni se dezvăluie el în acest prim film cu nimeni. Căldura nu are nimic din Dimineţile unui băiat cuminte, nici din Ultima noapte a copilăriei, nici din Gaudeamus igitur, nici din... (din mai ce oare?). E un film „pe picioarele lui", calităţile îi aparţin, aşa cum îi aparţin şi defectele. Căldura e un film tânăr, nu nemaivăzut pe lume, dar tânăr, cu tot ce presupune noţiunea atunci cînd o aplicăm la locul ei, adică oamenilor: prospeţime, sinceritate, puritate, dorinţă de adevăr şi o mare nerăbdare FiImul lui Şerban Creangă nu curge aşezat  într-o matcă sigură, ci ţâşneşte din episod în episod, căutîndu-şi mereu o altă formă, mereu nemulţumit de cea anterioară, mereu persecutat parcă de ideea că nu va reuşi să spună tot şi să se adune într-un întreg. Și de fapt, până la final, el nici nu se adună. De aici o senzaţie după mine falsă — de împrăştiere, de lipsă de unitate. Spun „falsă", pentru că unitatea Căldurii nu ține de formă, ci de conţinut. Iar conţinutul e stabil, şi sensul lui se dezvăluie în final, în acel „happy-end" în care cei doi tineri îşi asumă riscul de a rămâne totuşi împreună după tot ce li s-a întîmplat. Sugestia acelui risc ni se transmite plastic într-o suită de stop-cadre, începută cu oprirea celor doi înainte de a se întâlni şi îmbrăţişa și sfârşită cu privirea aceea a băiatului adresată spectatorilor. În acea privire e tot filmul. E povestea lor, care s-a terminat numai pentru spectatori, nu şi pentru ei. Pentru ei acolo începe un alt film, de trăit în doi, un film urmărit, persecutat poate o viaţă, de amintiree celuilalt. Iar acea privire te obligă să aduni episoadele, să numeri personajele, locurile, întâmplările: Şmache bătrâna, tatăl fetei, secretarul de partid, satul, o fată rămasă acolo rezemată de un stâlp, un copil ajuns prea târziu şi lăsat în mijlocul drumului cu o damigeană de vin în mână, oamenii care au vrut să-l îmbete, figura tatălui înainte de moarte, tot. Simţi nevoia să aduni, să tragi o linie dedesubt şi să scrii: total, un început de viată.
     Căldura devine abia la sfârșit un film întreg, dar defectele lui nu mi se pare că se leagă aici ci într-o grabă de a expedia unele secvențe care nu suportau graba.
     Tot ce trăieşte eroul în acel sat ca director al căminului cultural — de fapt contactul lui, primul, cu oamenii, cu viaţa, cu problemele ei — suferă de acea grabă, se sărăceşte şi se schematizează. Mai puțin, ședinţa de explicații şi plecarea lui Sergiu din sat, făcute, prima cu simţ real al comicului fantastic, cea de a doua cu un mare dor de întelegere şi de căldură omenească. De asemenea, episodul „armatei", în afara secvenţei de început, de la duşuri, foarte frumoasă şi plină de un haz suculent şi gratie lui Papaiani, mi se pare expediată, nu în sensul timpului pe care-l ocupă în economia filmului, ci în acela al negăsirii amănuntelor semnificative care s-o ridice la rangul ei recunoscut şi real; acela de experienţă de viaţă. Foarte frumoase — şi din nou pentru că beneficiază pe toate planurile de acea prospeţime şi sinceritate a vârstei secvențele-amintiri ale dragostei. Făcute de fapt din ceea ce se fac de obicei — marea, nisipul şi ei doi anume, care păstrează despre mare, nisip și dragoste amintiri deosebite de ale altora: o îngropare în nisip, un moment de nelinişte, de presimţire poate, o mângâiere, şi nu numai fuga însoțită de hohote de râs pe malul mării deşi există şi asta.
     Dar aici atingem domeniul care se cheamă plastica unui film. Și iată că sunt obligată să revin la acea falsă senzatie de împrăştiere. Pentru că nici imaginea nu e unitară, ci urmăreşte, fidel, atmosfera episodului respectiv schimbându-şi factura în funcţie de el. Şi dacă s-ar putea crede că în ceea ce-l priveşte pe Şerban Creangă lipsa de unitate e legată de lipsa de experienţă, nu cred deloc că atunci când e vorba de operatorul Tiberiu Olasz, argumentul să mai poată funcţiona. E limpede că avem de-a face cu o imagine deliberat neunitară, singura în stare, de altfel, să urmărească, pe de o parte senzația de experienţe multiple de schimbări şi răsturnări de situaţii în viaţa eroilor, iar pe de altă parte să traseze graniţele între prezentul eroului principal şi obsesia dragostei lui neîmplinite. Imaginea făcută de Tiberiu Olasz este frumoasă exact prin acea mobilitate extraordinară, prin acele sehimbări de sentiment şi atmosferă de la o secvență la alta, care dau filmului o viață a lui, un fel de joc între un trecut mereu acelaşi şi un prezent în permanentă schimbare. Un joc între lumină şi întuneric, între liniște şi frământare, încheiat firesc în acel mariaj între lumină şi întuneric, care e cenuşiul.
     Ar trebui spus cum sunt costumele şi decorurile, şi muzica, şi sunetul, ar trebui pomenită cum se obişnuiește, toată lista de colaboratori apropiaţi, căutând şi găsind pentru fiecare o vorbă, o notă un calificativ. În loc de asta, aş spune că Şerban Creangă a avut şansa să lucreze cu oameni care l-au înţeles exact. Nu ştiu cum sunt îmbrăcaţi eroii, n-am reţinut nici un „costum". Ştiu că sunt îmbrăcaţi omeneşte. Şi că nu există în film apartamente splendide n-am simţit decorul, aşa cum n-am simţit eforturile benzii sonore de a se face remarcată. M-am bucurat să întâInesc toate aceste "lipsuri" în filmul unui tânăr. E un semn bun.

 

(Contemporanul, 1969)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: caldura, cronica de film, eva sirbu, serban creanga

Opinii: