Geografii sentimentale. Pornind de la Maria lu’ Pascu de Felicia Cernăianu, documentar premiat la cinci festivaluri
Undeva în țară, peste niște dealuri, mergând cu niște trenuri, apoi cu caii, spre munte, undeva există o femeie. Atât știam. Atât mi se spusese. Echipa condusă de Felicia Cernăianu (regizor) și
Mircea Bunescu (operator) se pregătea de plecare și printre obiective, aparate, cabluri, lumină, m-am numărat și eu. Aveam calitatea de martor — binefăcătoare menire de a uita o clipă un timp măsurat într-un metru de peliculă, un gest măsurat tot într-un metru, de a uita o clipă curgerea peliculei printr-un aparat, eu eram de această dată martor și timpul privirii nu avea măsură... Am ajuns la Deva într-o dimineață, ningea mereu, orașul încă nu se trezise, oamenii visau fulgi sau poate veri toride, regizoarea cunoștea locurile, ele îi aminteau de adolescență, orașul adormit era plin de evenimente în mintea ei, în timp ce ningea nebunește peste străzile pustii, doar o echipă de filmare se luptă cu zăpada... „să-l vezi vara — zicea regizoarea să vezi bulevardul, să vezi porumbeii, este aproape o Veneție, o Veneție fără apă”...
Ne-am urcat în cursa de Brad. Erau mulți navetiști sculați fără de vise, nimeni nu spunea nimic, se auzeau doar aburii respirațiilor neîntrerupte și după un timp motorul „ratei”. „Hai, hai, Loredana” își alintă șoferul mașina, iar ea pornea supuse, poate mândră că poartă un nume, această loredană avea geamurile desenate cu flori de gheață. „Rata” oprea din când în când, se cobora, se urca, ziua punea stăpânire pe fețele oamenilor, treziți acuma. Curioși să se uite la lăzile cu aparate și la această echipă de filmare.
La Vălișoara s-au urcat vreo douăzeci de copii. Făceau naveta. O ore de drum, ca să nu mai socotim venirea de peste dealuri cu schiurile. Aceasta navetă mi s-a părut acolo, în aburul iernii, printre privirile lor maturizate și înțelepte, un triumf al copilăriei... unul din copii cu un imens bloc de desen își admira „tema”! — o casă, un deal, un imens cer verde... m-am gândit imediat la copiii din Vulturești (Jean Petrovici făcuse un film despre țara de basm a culorilor...), dar acești copii erau din Vălișoara și m-am gândit că pentru ei cerul este atât de aproape de munte și zborul păsării atât de aproape de cer, de ce n-ar fi verde, poate de aceea păsările tot caută la cer, adică la un nou codru eminescian, ce se leagănă pe lângă nori..., dar întrebându-l pe copil de ce un cer e verde, răspunsul lui mi-a spart gândul: „Am avut foarte puțin albastru, foaia era mare, mama mi-a spus, ei, nu-i nimic, pune și tu nori, cât mai mulți nori, dar eu nu am vrut cer cu nori, am vrut să fie senin și cei mai mult am avut din culoarea asta, din verde... asta am avut, asta am făcut”... vorbea molcom copilul, era obosit, stătuse până noaptea să-și umple cerul lui cu verde... „acum știu că am greșit, o să-mi pună patru!”... dar eu i-am explicat, mângâindu-l, ce așa este cerul, cu ce se găsește, da, uite un film, dar eu nu trebuie să mă gândesc acum la pelicula, eu nu sunt decât un martor.
Drumul trece prin Blăjeni, Crișul, Plaiuri, Reți, ajungem la Grosuri Vale și de acolo drumul peste dealuri, cu caii. Peisaj de Mărginean, doar că nu planează asupra noastre păsările acelea uriașe, păsări-suflet, sau păsări-destin, mergem să o întâlnim pe femeia aceea care se numește Maria. Acum cincisprezece ani s-a măritat și a devenit Maria lu' Pascu, are trei copii, câteva animale, muncește de dimineața până seara, filmul despre ea s-a făcut pe patru anotimpuri, a mai rămas doar iarna, este cel de-al patrulea, ei, Mariei, rămânându-i încă alte zeci de anotimpuri care nu vor fi filmate niciodată. Ne aștepta. Ne aștepta mirându-se și acum, după trei anotimpuri, de ce am ales-o tocmai pe ea. Intrând în acest univers, am descoperit o femeie tăcută, strângându-și vorbele poate în lăzi de zestre, muncind de cu luna-n spate, culcându-se noaptea târziu, la jumătatea visării celorlalți. Mergea tot timpul din casă afară, Ia lemne, de la lemne în grajd, de la grajd în bucătărie, de la bucătărie la copilul cel mic, un circuit al vieții și al facerii. Hotărât lucru, această femeie are o poveste, mi-am zis, dar am aflat ce în aceste locuri toți sunt în fel. Cuvântul acestor oameni, cu case depărtate, cuvântul acestor oameni cufundați în veșnicia satului — este un ritual, iar noi, guralivii, ne-am trezit deodată că suntem altfel. Da, un alt film, dar câte nu s-ar putea face despre metafora blagiană a satului, sau despre femeile lui Bogza care „țes la razele de lună”, dar, nu despre film e vorba. Eu trebuie să rămân un martor.
Se filmează. I se spune Mariei să muncească. Nu i se spune un lucru nou. Să muncească intrând în cadru, ieșind din cadru, să muncească în plan general și iarăși să muncească în plan întreg, să muncească pe lângă travling, sau în plan detaliu, sau în amorsă, să muncească și noi vom panorama, sau vom plonja, femeia se supune sau mi se pare. Pentru că nimic din ea nu simte supunerea, iar, deodată, i se spune
stop! Și femeia rămâne încremenită. Pentru prima oară cineva i-a spus stop, adică
gata ajunge, este prima oară când simt că această femeie ar vrea să ne spună ceva, dar ea uită că acest stop este pentru noi, el oprește curgerea vieții printr-un aparat, această diabolică invenție care pornește și oprește viața la comandă. Pentru Maria Iu’ Pascu
gata nu va fi niciodată. Sunt atâtea de făcut, sunt atâtea de crescut, sunt atâtea de îmbătrânit... nu, nu există gata! Și nici n-ar fi drept!
După câteva zile petrecute între
motor și
stop coborâm și luăm cursa spre Barza. După un timp șoferul oprește. Undeva, la marginea drumului îl așteaptă o fată. Se uită la ea, nu scot o vorbă, nu fac nici un gest, după un timp femeia îi întinde o pungă cu ceva mâncare, bărbatul o privește din nou, e un fel de cod între ei, nimeni nu întreabă ce se, de ce s-a oprit, oho, ce scandal se trezea în metropolă, cum ar fi arătat oamenii ceasurile, cum că nu e timp, repede, mai repede... aici parcă timpul a înghețat ca și zăpadă de pe dealurile de pe case, de pe ulițe, de peste tot... șoferul pornește, iar după un timp începe să fluiere ușor. Simte ce-I privesc și tace. Îmi vine să-i spun să fluiere cât are chef, nu-i nimic rușinos în asta, să și strige dacă e bine, cât îi e de bine, nu-i nimic de ascuns, știu că o fată îl așteaptă și mai știu că sub ochii mei s-a petrecut poate cel mai frumos film de dragoste, cursa înaintează, apoi, odată ajunși la Barza, privesc minerii care între un șut. La megafoane răsune un cântec cu ABBA, ceva despre un vultur care se îndreaptă spre cer,
noroc bun le zic eu, în gând, minerilor și din nou în curse spre Brad. Acolo dăm peste un magazin de antichități, zis și de „ieftinătățuri”. „Poftiți, muzică simfonică numai șaptezeci și cinci de bani, luați, domnilor, un fâș costă douăzeci de tei, — cred că dacă scoți o suta cumperi tot magazinul — luați, vreți un trombon, șaizeci de lei, sau perii de șters jaluzele, coste doar cincisprezece bani bucata!” — ies repede, altfel mă vinde și pe mine aceasta femeie senzațională, nici dacă înveți tomuri de reclamă nu poți să ai asemenea verva, la ea e din născare, ies și apoi mă întorc. „— Culori aveți? Aveți albastru?”, „Cum să nu zice repede femeia — avem, tuburile sunt cam tari, am zece tuburi, costa doi lei!”
Le iau, poate mă voi întâlni cu copilul din Vălișoara să-o spun eu cum arată cerul, să-i zic, măi, băiete, e numai albastru și să nu faci nori pe el... numai dacă vrei să plouă și atunci... atunci să-i faci albi, să plouă, să crească recolta... dar în drum nu am întâlnit nici un copil!
Bilanțul — s-a realizat un film,
Maria lu' Pascu, premiat la cinci festivaluri, iar eu, martorul am plecat cu câteva filme scrise, unul despre dragoste, unul despre cerul copilăriei, unul despre obiecte sau mai bine zis despre inutilitatea atâtor obiecte, altui despre liniște, filme care odată vor exista între motor și stop, sau dacă nu le voi face eu, atunci se va găsi cineva care să citească peste ani această epistola dedicata geografiei sentimentale.
