​Cronica personajului secundar

     Principal şi secundar sunt cuvinte ace cu gămălie pe care le folosim pentru a clarifica sau a clasifica, uneori simplificator, aportul explicit pe care îl aduce un personaj la purtatul tăvii cu mesajul bine tranşat, exact porţionat al filmului, niciodată ferm convinşi de obiectivita­tea demersului nostru sistematizator. În cazul insolit al Ţapinarilor (scena­riul Radu Aneste Petrescu şi loan Car­măzan, regia loan Cărmăzan), soco­teala de acasă nu este cea mai potrivită cu putinţă.
     Să revedem prima secvenţa: cheia acestui film de debut, la drept vorbind cam incomod prin curaj, orgolios prin densitate, dar şi tulburător şi cursiv în simplitatea şi adevărul său. Un om îşi reflectă chipul într-un ochi de apă, îm­preuna cu lumina lunii şi umbra tremu­rătoare a pădurii. Apa se tulbura când cizma lui noroioasa îi sfarmă oglinda; oglinda cunoaşterii de sine, oglinda în care privim şi noi, spectatorii.
     Ni se propune, deci, o parabolă cine­rmatografică, în care imaginea, cântul, muzica şi versurile — Dorin Liviu Za­haria) şi, mai la urmă cuvântul, se în­cheagă strâns, condensând semnele şi sensurile naşterii unei lumi, ce-şi are rădăcinile într-o imemorialitate mitică, naştere cu dureri, dar plină de speranţa reaşezării în rosturi străvechi, uitate sau tulburate.
     Dorinţa autorilor nu e de a nara, ci de a transcende adâncimile acestei lumi. Chipurile ţapinarilor se înseriază voit într-o tipologie îndelung chibzuită. Aparatul de filmat scormoneşte figurile, se plimbă de pe una pe alta, izbuteşte să le surprindă căutările lăuntrice, stă­rile de iluminare.
     Dar în raza aparatului mai răsare un personaj aparte, ca ultim venit, ca oas­pete-surpriză la masa nuntaşilor, omul-casetofon, portretul în patru di­mensiuni (a patra, aţi ghicit-o, este cea sufletească), personajul metaforă al „ci­vilizaţiei” de jos.
     Fragil şi agil, cu aerul lui de greieraş, îmbrăcat elegant, cu cămaşa cu guler mic, cravată şnur, pantaloni înguşti, haină de piele, pantofi cu toc înalt, el face totul altfel decât ţapinarii gazde: mănâncă delicat, urează când şi ce trebuie, dansează vals cu figuri, e plăcut, solicitant, manierat. În lumea as­pra, directă a celor de sus a intrat printr-o reverenţă de salon. „Aveţi bate­rii?” — întreabă, confundând universul său utilitar cu lumea celor ce-şi fac cu pricepere proprie focul, hrana, muzica, soarta.
     Străinul pare că înlocuieşte pe cineva cu ceva. Obiectul I-a substituit. El reia la nesfârşit „Invitaţie la vals”, incongru­ența, în acel loc. La chef însă, omul mai spune ce-I doare, ce a mai făcut la viaţa lui, cum e una, cum e alta. Cântând po­peşte pe nas, „orăşeanul” istoriseşte, ca să mai anime masa, povestea cireşului sădit în mijlocul bălţii şi tăiat fără mila când a devenit sterp, când s-a dovedit a fi inutil, într-o ordine fabricioasă a lu­mii. Între dragostea osmotică a ţapina­rului pentru copac şi pragmatismul vio­lent al omului-casetofon se cască pră­pastia a două mentalităţi, a două filoso­fii, a două lumi. Eliminarea brutală şi decisă a intrusului devine firească, lo­gică. Ea capătă aprobarea colectivităţii, prin înţelegere gradată, mutuală. Gra­niţa străjuită de râuleţul curat de munte este apărată.
     Cota de autentic conferită acestui personaj „secundar” de căte actorul Constantin Ghenescu este ridicată şi merită elogiată. Mimica alunecoasă, continuu zâmbitoare, gest rotund, stu­diat, priviri cântăritoare. Actorul pare concentratul întregii sale lumi. Relaţia interpret-personaj devine biunivocă.