REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



„Ghioceii” şi scenariul de film


     Disputa cu privire la importanţa scenariului este — „la modă” şi s-ar putea ca extinderea ei la domeniul filmului de animaţie să fie socotită, la prima vedere, o încercare stângace de a găsi cu orice preţ un subiect de discuţie. Din păcate, multe dintre scurtmetrajele produse până acum îndreptăţesc în mod obiectiv această extindere şi ne obligă chiar să reflectăm cu seriozitate la situaţia oarecum singulară a sectorului respectiv, în care prezenţa unui scenarist pe un generic este încă o pasăre rară.
     Cum se explică acest fenomen? Să fie oare mânuitorii condeiului incapabili să ofere regizorilor temele şi ideile necesare unor filme de păpuşi şi desen animat? Să fie oare specificul filmului de animaţie un obstacol de netrecut în calea unei colaborări continue şi eficiente a scriitorilor cu studioul de specialitate?
     După părerea mea, explicaţia trebuie căutată într-o anumită inerţie care frânează înţelegerea clară a rolului scenariului, socotit încă drept un pretext pentru — de multe ori — doar pretinse virtuozităţi regizorale. Şi, oricât ar părea de ciudat, voi încerca să exemplific aceasta tocmai cu Ghioceii — film la al cărui scenariu e coautoare Mioara Crernene, cunoscută şi apreciată scriitoare pentru copii.
     Iată, pe scurt, subiectul: doi omuleţi de zăpadă necăjesc fără să vrea, jucându-se, o biată cioară zgribulită, care-i ameninţă cu venirea soarelui. Curioşi (?), ei pornesc în întâmpinarea soarelui — sol al primăverii, pe care-l aşteaptă cu nerăbdare vietăţile pădurii. Îl văd, se topesc şi se prefac în doi ghiocei.
     Urmărind pe ecran peripeţiile cam liniare ale omuleţilor de zăpadă, îmi spuneam cu nemulţumire că parcă lipseşte ceva — mai precis, că parcă a fost eludat un lucru foarte important. Şi mi-am adus aminte că povestirea Mioarei Cremene, după care a fost scris scenariul, avea o idee deosebit de pregnantă: omuleţii ştiu că întâInirea cu soarele înseamnă pieirea lor, îl caută pentru că li-e milă de micile vietăţi ale pădurii.
     Cred că nu e nevoie să insist asupra eficacităţii educative a acestei idei. Şi să nu mi se riposteze că „moartea” omuleţilor ar fi creat un sentiment apăsător. Abia atunci transformarea lor în ghiocei ar fi căpătat şi o perfectă justificare morală.
     Se pare că ideea sacrificiului conştient exista într-una sau mai multe replici care au căzut ulterior. E adevărat că în film se vorbeşte şi aşa cam mult, dar foarfecele regizorului trebuia să opereze acolo unde replica nu era esenţială. De altfel, cuvintele nici n-ar fi fost de ajuns. Întreaga dramaturgie a filmului se cerea orientată astfel încât să sublinieze ideea amintită.
     Ajunşi aici — şi ţinând seama de faptul că, după discuţia despre scenariu, revista „Cinema” a lansat o discuţie despre regie — e cazul să ne întrebăm: în ce a constat contribuţia regizorului George Saidel la elaborarea scenariului pe care îI semnează împreună cu autoarea povestirii? Deocamdată suntem nevoiţi să-l socotim doar părtaş la escamotarea ideii de bază. Părtaş — pentru că Mioara Cremene nu poate fi total absolvită, fie şi pentru simpla renunţare. Să căutăm atunci meritele de scenarist ale regizorului în sfera elementelor specifice ale filmului de animaţie?
     În această privinţă, mi se pare că nu se foloseşte în măsura necesară imaginea pentru a sublinia dinamic momentele nodale (întâlnirea omuleţilor de zăpadă cu vietăţile pădurii — cu ciocănitoarea, cu iepurii etc.). În schimb, se insistă prea mult asupra unor momente neesenţiale (vezi jocul de la început al omuleţilor de zăpadă), în dauna unei construcţii echilibrate a filmului.
     Aş adăuga că se simte lipsa unor rezolvări de ordin plastic ingenioase, inedite, care să destrame impresia generală de déja vu. Imaginea este deseori încărcată cu detalii nesemnificative (vezi persistenţa în cadru a urechilor iepuraşului), într-un spirit desuet, neconform nivelului atins în filmul de animaţie modern.
     Aceste obiecţii nu au în niciun caz menirea de a refuza filmului orice merite. Se poate vorbi chiar de un oarecare progres al regizorului faţă de filmele sale precedente. Erorile semnalate în cronica lui Gellu Naum la Lacul zânelor — neconcordanţa materialelor şi a culorilor etc. — sunt mai puţin vizibile. Rămâne însă valabilă observaţia privind simplificarea la maximum a scenariului „parcă pentru a-ţi cere să nu urmăreşti idei şi acţiuni... ci doar tehnica regizorului” (Gellu Naum: „Intenţii şi realizări”, Cinema nr. 3/1964). Ne întoarcem astfel la problema enunţată la începutul acestor însemnări. Şi n-ar fi de loc lipsit de interes să aflăm şi alte opinii.
 
(Cinema nr. 10, octombrie 1964)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: animatie romaneasca, cronica filmului de animatie, gheorghe saidel, ghiocei film, ion hobana

Opinii: