Divertismentul muzical cinematografic are şi el legile sale, rigorile specifice. Genul e numai în aparenţă uşor şi, atunci când e tratat cu uşurătate, nu poate duce la mare lucru.
Cântecele mării e un film pestriţ, un cocktail în care autorul său,
Francisc Munteanu, a amestecat de toate pentru toţi: puţină comedie, puţin mister, puţin peisaj, puţine fete (puţin frumoase) şi puţini băieţi (puţin crispaţi) şi multă muzică. Dorind să pară dezinvolt, regizorul s-a avântat pe un teren care nu-i era prea familiar.
De la început, popularul actor
Ştefan Bănică ne spune pe şleau cum stau lucrurile. Zâmbindu-ne complice, Bănică zice: «Uite, cam aşa se face la noi un film muzical». Şi dă-i cu reţeta. Poţi să mai spui ceva? Poţi să mai ridici pretenţii, când autorii au fost atât de sinceri, când au dat cărţile pe faţă de la primele cadre?
Fireşte că pretextul e pretext şi criticilor — ca şi autorilor de altfel — nu le dă prin gând că trebuie să-I ia în serios. Nina e delegata festivalului de la Soci (dar tinerii află asta mai târziu), Mihai e solistul unei formaţii studenţeşti de muzică uşoară (care-i face curte Ninei, întâi din inimă — cartonaşul ne atrage atenţia: «dragoste la prima vedere» apoi din obligaţie, s-a aflat cine e persoana, apoi iar din inimă — drept pentru care mai solicită câţiva metri de peliculă regizorului, spre a-şi săruta tandru iubita pe obrazul drept — aici cartonaşul nu mai apare ). Şi ceilalţi? O studentă cu ochelari, îndrăgostită până peste cap de Mihai (care am văzut noi pe cine iubeşte), trei băieţi veseli (unul prolix, altul eliptic, şi al treilea cu voce gravă), mister Ganea (qui pro quo: ei cred că el e delegatul de la Soci, dar el e din alt film), urmăritorii săi, Bănică şi Chessa, care încurcă celelalte personaje şi se încurcă pe ei înşişi. Ca în orice comedie, în
Cântecele mării şi obiectele îşi au partitura lor: avem două valize negre două, care sunt substituite, un calorifer, care este smuls de la locul lui, una pereche pantofi Romarta, care lasă urme, şi o bunică automobil, cu care eroii călătoresc pe aripile visului.
I am sorry — vorba lui Ganea din film — dacă a încurcat, a uitat sau a adăugat şi cronicarul câte ceva.
Lăsând la o parte pretextul şi buclucaşele cartonaşe, să vedem ce-i cu muzica
Cântecelor mării. Prin melodiile sale, compozitorul
Temistocle Popa a devenit personajul numărul unu al filmului. El a ştiut să îmbine armonios ritmurile, când line, când sincopate, a încercat să dea o oarecare atmosferă filmului. Păcat că textul cântecelor nu e la înălţimea melodiilor. Ar mai fi de adăugat la muzica lui Temistocle Popa, agreabila melodie compusă de Mark Fradkin (cântecul pentru concursul de la Soci). Dar vedeta muzicală a filmului, Dan Spătaru? Cântăreţul este cel pe care-I ştim cu toţii. Fără îndoială că admiratorii lui au fost mulţumiţi să-l vadă şi să-I asculte în nu mai puţin de 14 melodii. Pe macara, pe cal, pe puntea unui vapor, pe chei, cântăreţul îşi desfăşoară vocea cunoscută, rămânând însă cam acelaşi. Poate că în afară de cântăreţul Dan Spătaru, există şi un actor Dan Spătaru. Din păcate, până acum nu s-a văzut. Regizorul nu l-a eliberat pe solist de stângăcie, de o înţepeneală în mers, de privirile excesiv galeşe sau excesiv încruntate.
Partenera sa — Natalia Fateeva — aduce în film un zâmbet cald, cuceritor, o privire senină de vară, o siluetă graţioasă. Se simte însă că actriţa, de al cărei talent real ne-am dat seama din alte filme, nu prea a avut ce face în
Cântecele mării.
Şi apoi baletul filmului (şi mai ales dansatorii şi dansatoarele cam de mâna a doua) care seamănă mai mult cu pretextul dramatic decât cu muzica: e sărac, puţin inventiv, fără personalitate. Poate că şi unele din momentele de dans ar fi trebuit comentate prin cartonaşele salvatoare, fiindcă aşa nu ne rămâne decât să le consemnăm ca pe nişte numere de revistă de o calitate destul de precară.
Francisc Munteanu s-a străduit să-i determine pe actori să facă «mimici» de tot felul între două cântece.
Dichiseanu se joacă de-a personajul misterios şi e trist că nu poate cânta, Bănică îşi consumă giumbuşlucurile şi ochiadele obişnuite, trio-ul Peter Paulhoffer —
Emil Hossu —
Ştefan Sileanu face necesara gălăgie tinerească, iar figuraţia îşi caută, zadarnic, un punct de sprijin pentru priviri şi mişcări.
Regretele noastre se extind şi asupra felului cum e «văzut» peisajul. Marea abia o zăreşti printre macarale. Doreşti imensitatea cerului albastru şi te mulţumeşti doar cu un petec. Vrei să vezi Bucureştii şi nu afli pe peliculă decât un pliant turistic.
În loc de concluzii, un dialog între Nina şi Mihai:
El: Acum ar trebui să spun lucruri inteligente.
Ea: Nu neapărat!
Vocea cronicarului (care nu se aude în film): Dar când, când, o să fie «neapărat»?
