În timp ce colegi mai vârstnici așteaptă răbdători la ghișeul notorietății,
Mircea Daneliuc dă buzna peste rând, calcă protocolul, sare, îmbrâncit, ce-i drept, și de câțiva critici, peste etapa de tânără speranță și încă de la primul film, de la
Cursa (1975) e uns favoritul unui public, nu prea numeros dar exigent, care vede în film nu divertismentul, ci avertismentul. La cel de al cincilea film,
Croaziera, personajul devenit, între timp, personalitate omologată nu fără dificultăți și controversată nu fără contribuția acelei sfinte invidii fraterne, joacă un rol care depășește statutul de autor de succes, înzestrat eI însuși cu un spirit competitiv contondent. Prin ce? Cu ce? S-o luăm treptat.
Vasăzică: 1.
Cursa, 2.
Ediție specială, 3.
Proba de microfon, 4.
Vânătoarea de vulpi, 5.
Croaziera. Fiecare film a reprezentat o experiență notabilă. Linia de forță a cineastului se situează însă întotdeauna în realitatea imediată, în perimetrul unui tineret care caută și se caută. Marota sa e lașitatea. Mascota sa e fata „sanfaso”. Groaza sa e decrepitudinea. Starea lui preferată e furia, cearta, scandalul. Vocația sa e de radiolog aI prezentului.
Câteva din motivele
Probei... răzbat și aici (tânjirea, mai mult sau mai puțin platoniciană — a jumătății după întreg, blocajul comunicării în cuplu, foamea de sentiment — și de amor propriu-zis — mereu reprimată de „condițiile nefavorabile” etc), dar aici, în
Croaziera câmpul de observație se lărgește. formula filmului ne apare mai largă, mai decisă, mai bogată în conotații. Sub un ton de reportaj o dramă a fricii, un somn al lașității. Dar nu numai atât.
Dar ce e
Croaziera?
Croaziera e povestea unei călătorii răsplătitoare. Niște juni, în general simpatici, au câștigat prin tot felul de concursuri o excursie−premiu. Bună dispoziție. Garagațe. Proiecte. Ținta e ca toată lumea să se simtă bine „să vă facă o deosebită plăcere...”. Câteva mărunte accidente, în principiu previzibile, și expediția de plăcere se transformă într-o expediție a deziluziei. Premiul începe să capete un gust amar. Junii surâd convențional în fotografia finală, dar e clar că ceva nu a fost și nu e în ordine. Ce?
Autorul e imprecis ca doctorul de la bord care zice că nu-i Mafalda și nu poate da un diagnostic înainte de a face analize. El are aerul puțin lunatec, în orice caz ușor derutat al personajului interpretat chiar de el — o, câtă finețe, câtă dulceață, câtă vulnerabilitate, câtă indecizie la acest ochelarist care „n-are toți rinichii”, dar se trezește pe puntea de comandă, împins de o fată înfigăreață „să ia atitudine”. „Ce faci mă?” — „Iau atitudine!”
Ce atitudine ia? Inițial atitudinea sa e a unui martor care nu se grăbește să dea verdicte. Rostul său e să observe, să plonjeze în mediu, să facă cunoștință. Ciceronele excursiei e un bărbat versat, a văzut multe, are multe „texte”, are chiar un fel de toleranță față de năzbâtiile puștilor, poate chiar un complex față de ei, Dar, iară, apare un tic. De câte ori întâlnește un om, protagonistul privește suspicios și întreabă automat: „dar pe dumneata cum te cheamă?” Când un băiat vrea să vină cu fata („plătesc eu totul”) îl ia la o parte și-i explică: „lasă mă, găsim noi acolo, că suntem băieți deștepți”. Cu Lala, soția lui, vorbește când în șoaptă, conspirativ, când strigat, amenințător: „o să te faci de baftă!” Ceva scârțâie. Dar nu se știe bine ce. Senzația de inconfort, de tulburare se suprapune peste un început de boală la propriu. Șefulețul fanfaron a băut apă din Dunăre, ― el care nu face nimic interzis, ― dar acum voia să-și arate și solidaritatea cu strămoșii care nu se temeau de bacterii și mai ales disprețul față de medicul care fariseu, onctuos, „băiat bun”, își dă ― i se pare lui ― aere de titrat (complex față de ideea de studii, de diplome). Sărbătoarea continuă în dormitoare unde tânărul I, tânărul II, tânărul III se distrează cu lingura, amuzament de societate nu tocmai genial, dar oamenii trebuie să găsească un pretext să râdă. — „Ce faceți cu lingura? — E complicat să-ți explic ― Joc de cărți? ― Nu! ― Vezi ai grijă. — Ce? — Să fie totul în ordine”. Frază−cheie, frază−motiv, frază leit−motiv „să fie totul în ordine” sau mai exact „să n-avem probleme”. Aceasta e obsesia−mamă care ouă celelalte obsesii, în primul rând obsesia că nimic nu este ceea ce ar fi normal să fie. Aparențele îi apar mincinoase, trucate; gesturile cele mai firești par a ascunde posibilități „de interpretare”. Ca să nu fie „interptetate”, o ia înainte grăbindu-se să „interpreteze” singur. În consecință nimic nu-i ceea ce declară că este. În tot se ascunde o intenție delincventă. O femeie care se duce la dans (de ce te duci la dans?) nu merge la dans, ci merge să-și înșele bărbatul. Soția lui care pregătește înghețată (de ce faci înghețată?) nu vrea să facă un dulce, ci vrea să-l facă de baftă pe el, folosind frigiderul unui portar necunoscut. Niște oameni care se distrează plimbând lingura pe nasuri, pe mobile, iată chiar pe micul ecran, nu vor să se distreze, ci să ia în derâdere, să batjocorească (ce batjocorim, dragă, ne-am jucat cu lingura, ce batjocorim?) Daneliuc observă cum dubla contabilitate naște spontan o stare de conștiință murdară, un fel de autosuspiciune, un lanț de minciuni gratuite (de câte ori e „prins” în tête à tête cu o fată, insul se simte obligat să se disculpe de o vină inexistentă, să ceară tam−nesam un foto−montaj). Autorul observă cu o prefăcută ingenuitate cum firișoarele de lichelism intră în stare de simpatie, se atrag, formează un câmp pe care se poate supraviețui liniștit dacă știi parola și dacă ești dispus s-o folosești. Adjunctul bea și el apă din Dunăre cu toate că gestul e stupid, dar el, știe că „dacă se preface știe el ce face”. Oaia neagră, adică băiatul blond, obiectuI procesului etic (să se-nsoare să se-nsoare!) reintră în turmă în clipa în care spune parola familiei. Nici el, licheaua mică, nici cealaltă, licheaua mare, nu cred nimic. Dar incidentul a fost închis pe bază de gândire magică. „Problema” a fost înțepată cu o formulă sacramentală. Deci, problema a dispărut.
Autorul observă de aproape pe cei de pe punte — o privire care nu caută hidosul, dar observă și celulita și burta revărsată și zbârciturile de pe pântec. Pe cei de la vâsle nu-i scapă din vedere, dar îi observă mereu de departe. Nu-i uită, dar îi intercalează în acțiune în prim planuri convenționale, plutind pe o Dunăre leșioasă. O ființă colectivă cu obraz indescifrabil, zărită de sus, sub forma unor mușuroaie plutitoare. În ecuația filmului, în care vizibilitatea este aceea pe care o impune un trist, un poltron erou, lumea din bărci joacă, firesc, rol de „necunoscută”. Drapat în aparența banalității, folosind un limbaj care nu pare a avea altă ambiție decât găsirea locului comun (mare perfidie artistică!), filmul construiește din fărâme, din impresii, din „fleacuri”, un edificiu cu atât mai impunător, cu cât mâna autorului își ascunde permanent abilitatea. Cineastul își ia un aer inofensiv, insignifiant, dacă se poate chiar „conformist”, adică în conformitate cu anumite șabloane care au căpătat acte-n ordine în cetatea filmului. Daneliuc folosește această clemență pentru a-și omologa observațiile adica: șabloanele bunei dispoziții inaugurale, șabloanele ghizilor locali, șabloanele specialiștilor de la ferma de găini adulte, șabloanele micilor ariviști care nu pierd nici o ocazie să iasă mai în față, șabloanele șabloanelor cotidiene, ale discuțiilor despre poluare, iradiații, anticorpi, despre „organism”, șabloanele limbajului autoritar, șabloanele argoului, șabloanele tutelei etc. Avem, deci, de-a face cu metoda calului Troian. Șablonul nu e distrus din-afară, opunându-i-se o respirație mentală descătușată. El e atacat dinăuntru, închizându-l ermetic în propria lui carcasă, hrănindu-l cu propriul său bioxid de carbon, amenințându-l nu cu descăpățânarea, ci cu asfixia. Trucul autorului: a juca rolul unui creator de tip instinctiv, când în fond, fiecare mișcare aparține unui tip reflexiv, complicat, extrem de elaborat. Asta nu exclude un anumit cult al furiei, autorului plăcându-i mult ipostaza de angry man și izbutind chiar să facă din ceartă, din invectivă, din coliziuni cele mai pline scene din film. Asta nu respinge, de asemenea, valul de senzualitate (normală!) în care se scaldă un subiect cu mulți băieți și puține fete, o senzualitate explicită (camera 15, hotelul Victoria), dar mai ales implicită (starea de hipnoză masculină provocată de fata din Sulina după ce și-a refăcut costumul de baie), senzualitate comică (în tufiș, la bărci, pe sub masa cu diplome), veleitară (ceașca pe obrazul șefulețului), „freudiană” (doctorul e obsedat că panglicile de la sutienul unei fetișcane sunt prea lungi și vrea să le taie). Autorul este un orchestrator de prima mână, un specialist al conexiunilor. Elemente insignifiante în sine, într-o anumită operație de mixaj încep să vibreze de semnificații. O frază ștearsă („vrem să vă simțiti bine”) după un anumit număr de repetiții capătă o culoare de semafor. Raportul dintre banda de celuloid și cea sonoră, cu alte cuvinte contra-punctul e aici, ca și în
Proba..., matca subtextelor, partea nevăzută a icebergului. De la tăcerea compactă pe generic, până la melodia aparent zurbagie, din ultima secvență, Mircea Daneliuc și inginerul
Horia Murgu sculptează un univers acustic care dă întregului nu numai volum, nu numai viață, ci și un cod artistic. Scena finală n-are sens fără suprapunerea frazelor din aceI jurnal de bord care nu uită să menționeze că „serile de televizor nu au fost totdeauna bine conduse”. Periplul n-are noimă fără comentariile bardului, un bard feminin (Ioana Ciomîrtan) cu voce subțire, subcutanee, într-un permanent extaz (soare−soare!... dar munții unde-s?. munții pe care... mâine vom trăi ca-n vis... o, creangă sonoră!). Faceți abstracție de sonor astupați-va urechile ― ața se va rupe și mărgelele vor cădea pe jos.
Filmul mi se pare important și prin contribuția actorilor, prin tipul de joc propus: maximă desteatralizare! La
Proba... credem că Daneliuc−interpretul e bun fiindcă face un rol de emploi. La
Croaziera ne-am convins că ne-am înșelat. Scenaristul−regizor este și un actor de cinema epatant.
Tora Vasilescu nu ne mai poate epata, întrucât a făcut-o mai demult. Lili a ei trăiește, în coafura oxigenată, în inflexiuni distinse și înfigărețe în apelativul dragă, în jemanfișism, în râsul ei ațâțător „din principiu”, în ingenuitățile ei de fată bună („dar tu poți să faci efort?”). Surpriza−surprizelor sunt numele noi pe care regizorul le lansează, proiectându-le de la început drept în vârf. Zicând aceasta, mă refer la Nicolae Albani. Actorul are o halucinantă sinceritate a duplicității. El pronunță diplome cu accentul pe o, poartă scobitoarea-n dinți, se-nfurie ușor și este deopotrivă de convingător și când spune albă și când spune — despre același lucru — neagră. Frica capătă la el un frison tragic care nu-I face simpatic, nu ni-l apropie, dar îl face din obsedat, obsedant. Debut briliant! Ca și Maria Gligor pe roI de soție de oportunist, soție netalentată căci n-a desprins subtilitățile statutului ei, e încă normală, normal de gospodină, normal de „telectuala”, normal de nefericită. Excelentă! Excelent
Paul Lavric pe postul medicului care a uitat demult ce hram poartă și face crize de demnitate post-festum, cu soția, cu scaunul pliant aruncat în Dunăre în paroxismul mândriei intelectuale și pescuit „pe șest” după criză; foarte bună Ioana Manolescu, maestră în semitonuri Mihaela Juvara în rol de instituție conjugală. Adriana Șchiopu, remember-ul fetei de la cofetărie din
Proba....
Prin
Croaziera Mircea Daneliuc se rereconfirmă o personalitate aptă să grăbească arderile în filmul românesc. Cineastul a lărgit o breșă, a creat în jurul său o zonă de interes cinematografic față de realitatea înconjurătoare. Din păcate, talentul nu „se ia”. Dar o anumită cantitate de inteligență injectată în brațul unei arte nu înviorează numai o mână, ci un întreg organism.
