Unul dintre cei mai prolifici colegi de breaslă,
Grid Modorcea, revine, prin cea mai nouă carte a sa, „Istoria gândirii estetice româneşti de film”, pe tărâmul teoriei. Un „ecologist al culturii cinematografice, un specialist care ţine mortiş să înlăture poluarea dintr-un domeniu atât de uşor de poluat cum e filmul”, cum îl caracterizează regretatul
Florian Potra în rândurile de pe coperta a patra, autorul urmăreşte în acest volum evoluţia criticii noastre de cinema.
Mai puţin subiectiv ca în alte lucrări ale sale care au iritat pe mulţi pentru opiniile sale prea exclusiviste, Grid Modorcea întreprinde un studiu minuţios asupra scrierilor, mai mult sau mai puţin sistematice despre „arta a şaptea”. Răscolind prin biblioteci şi arhive, el a descoperit pagini pasionante semnate de scriitori celebri (Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Mihail Sadoveanu, Mihail Sebastian, Tudor Arghezi etc.). Deşi autorul e prea generos numind aceste contribuţii „gândire estetică de film”, textele comentate sunt, deşi impresioniste, pline de observaţii frapante şi de formulări originale. Dacă cităm numai caracterizarea Gretei Garbo de către Camil Petrescu („ea a readus moda sufletului”) sau părerea sceptică a lui Camil Petrescu în legătură cu perenitatea cinematografului („puţină artă şi multă maculatură”) şi ne dăm seama de interesul acestor texte. Ele explică, de altfel, şi strânsa legătură dintre literatură şi film pe meleagurile noastre şi desele ipostaze de scenarişti ale scriitorilor noştri.
Cea mai pasionantă parte a cărţii lui Grid Modorcea este însă aceea dedicată contribuţiilor lui
D.I. Suchianu, autorul celebrului „Curs de cinematograf” şi George Călinescu (semnatarul multor articole şi studii) şi polemicii dintre cei doi, găzduită de revista „Adevărul literar şi artistic” în 1936. Declanşată de opiniile divergente asupra filmului
Visul unei nopti de vară de Max Reinhardt, această polemică e un duel între două condeie strălucite în care argumentele impresionează — şi de o parte şi de alta — mai mult prin savoarea limbii şi prin spectaculosul sintagmelor. În fond, nici Călinescu şi nici Suchianu nu apelează la instrumentarul teoretic pentru a-şi convinge asistenţa, ci încearcă s-o seducă prin ingeniozitatea demonstraţiei, sprinteneala conexiunilor şi verva discursului. Acest mic război al unor oameni de spirit este emblematic pentru evoluţia ulterioară a criticii noastre de film. Cei care au reuşit să se impună în această profesie sunt mai degrabă cei care au recurs la strategii asemănătoare lui Călinescu şi Suchianu decât cei care au abordat cu seriozitate domeniile mai aride ale istoriei sau teoriei de film. E poate o nedreptate că se întâmplă aşa, cum sugerează şi Grid Modorcea, dar criticii cei mai citiţi sunt cei care fac din analizele lor un spectacol. Autorul, căruia nu îi este indiferent impactul scrisului său, procedează şi el uneori în acest spirit. Sunt cele mai savuroase pasaje ale acestei cărţi care ne întăreşte credinţa că e mai uşor să devii cronicar decât teoretician de cinema.