Cum îţi alegi o plăcere vinovată comunistă? Închizi ochii şi te gândeşti la ceva ce te-a tulburat reacţionar, dar n-ai avut niciodată curajul să recunoşti. Apoi te pregăteşti de un autodenunţ. Iată-l:
Fata Morgana a fost filmul românesc care mi-a dat primele fioruri sexuale, tulburându-mi inocenţa pionierească. Dacă fac un calcul (a apărut în '81), abia acum îmi dau seama că eram extrem de precoce (mama ar face mai bine să nu citească toate astea). Nu l-am mai revăzut de o veşnicie, dar imaginea mea mentală e foarte clară:
Dinu Manolache la bustul gol, filiform şi velin, stabilind o marcă pentru ceea ce avea să mă facă să oftez de acum înainte. Tocmai a avut o partidă de sex cu senzuala Diana Lupescu; evident că actul în sine nu ne era arătat — la urma urmei, vorbim de o cinematografie unde adolescenţii se sărutau cast şi făceau copii după tăietura de montaj —, dar seminuditatea masculină, într-un context sexual, era ceva juisiv. Manolache interpreta un petrecăreţ superficial şi afemeiat, un tânăr cu origini sănătoase (fiu de director de şantier) cu apucături complet nesănătoase şi cu o aură irezistibilă de
bad boy. El decide să plece în armată, pentru că a sedus şi abandonat o fată de a cărei amintire nu mai poate scăpa. Acolo, continuă să se comporte ca un element antisocial şi deci să fie foarte
sexy. Evident, până la urmă, e îmblânzit de disciplina comunistă şi i se deşteaptă conştiinţa civică, dar propaganda nu mai putea strica nimic: datele de rebel romantic erau deja setate. Mai contaţi şi pe capitularea finală, atât de dulce, a fetei mereu eluzive şi pe un strigăt devastator, foarte brandonian: "Cristina! Era Cristina!".
Soundtrack-ul filmului, şi el, marfă cult-vinovată, iar piesa lui Marin Traian e un exemplu tipic de pop românesc optzecist, care ţi se lipeşte de creier până la turbare, în ciuda faptului că nu are refren, că vocea e penibilă, orchestraţia minimală, sintetizatorul primitiv, iar versurile complet debile ("Stam într-o zi la fereastră / Strada departe vuia / Stam obosit dus pe gânduri / Dar nici nu ştiu ce gândeam / Parcă era frig afară / Norii pe cer alergau / Nu ştiu era zi cu soare / Sau norii ploaie cerneau. / Pe drum trecea o fetiţă / Cine era, habar n-am / Dar ştiu c-avea o bentiţă / De-un roşu ca de mărgean" etc.). Cum nostalgia se
downloadează bine, o puteţi găsi uşor pe net . Păcat că Manolache, un actor de care camera se lipea pur şi simplu, n-a mai avut şansa unor roluri de
heartthrob. Păcat şi pentru el, şi pentru noi, fetele, ce contemplam zări frigid uteciste şi ne consolam cu
Declaraţie de dragoste.
