Parcursul lui este sinonim cu salvarea unui cinema în metastază. La un an după fatalul moment 2000, când productia românească de filme era zero, apare Marfa şi banii. Proiect îndrăzneţ, moşit cu greu de regizor şi de cei care l-au creditat. Venea ca un potop pe teren arid, dar era un film care avea să răstoame canoanele limbajului cinematografic şi ale receptării acestuia. Într-o perioadă când românilor le răsunau în cap tinichelele comunismului, iar cuvinte goale precum "tranziţie", "generaţie de sacrificiu" sau "economie de piaţă" locuiau vocabularul comun, Cristi Puiu se încăpăţânează să le arate oamenilor că ei sunt cei autentici, iar vulgaritatea este departe de a se naşte din limbajul străzii. În 2004 regizorui aruncă din nou mănuşa: Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea e un metonymic tablou muşcător al unei societăţi democratice aflate în primii ani de şcoală, care pentru a trece clasa trebuie să folosească cuvântul de ordine: şpagă. Înarmat cu o cameră mobilă şi cu toate armele teoretice la el, Cristi Puiu a pornit un an mai târziu aventura rohmeriană a celor "Şase poveşti de la marginea Bucureştiului ". Moartea domnului Lăzărescu, primul film din această serie, a confirmat că pentru prima oară de la Lucian Pintilie, odată cu acest autor cinemaul românesc redevine autoreflexiv. Cu fiecare cadru în care Lăzărescu mai moare puţin, conştiintele unor spectatori — din orice parte a lumii — se ascut şi le propun acestora o reevaluare a ceeace sunt. Şi, poate înainte de orice, Cristi Puiu este vârful de lance al unei generaţii de cineaşti a căror armă este onestitatea şi capacitatea de a face un atu din tarele unei societăţi nesigure. Odată cu definitivarea celor "Şase poveşti de la marginea Bucureştiului", un artist pe care sistemul comunist l-a lăsat repetent şi pe care sistemul postcomunist îl lasă corigent, dar pe care publicul şi criticii îl adoră, ne va arăta ce înseamnă iubirea.
