— Stimate domnule Augustin Buzura, sunteți unul dintre scriitorii români care, de vreo 20 de ani încoace, s-a aflat permanent în atenția editurilor, a criticii literare și, mai ales, a cititorilor. La rândul lor, producătorii și regizorii de film v-au curtat mai mult sau mai puțin eficient, dovadă fiind cele (numai) două filme ― Orgolii și Pădureanca ― al căror scenarist sunteți până în acest moment. Pornind de la această realitate, care credeți că este motivul interesului constant pe care vi I-a arătat (chiar numai la nivelul bunelor intenții) cinematografia?
— Nu mi-am pus niciodată întrebarea dacă există sau nu o relație specială între cărțile mele și film. Dacă ele au stârnit interesul cineaștilor, probabil că aceasta se justifică prin sinceritatea lor, prin modul cinstit în care eu am scris despre niște lucruri destul de dificil de abordat în acest moment. Sigur, acțiunea unei cărți este prima în măsură să atragă atenția asupra ei, dar apoi cititorul încearcă o identificare de factură morală cu scriitorul. Că aceasta s-a întâmplat între mine și anumiți regizori pe care îi consider adevărate personalități, nu poate decât să mă bucure.
Dacă pe lângă aceste considerente mai există și altele, ar trebui întrebați chiar regizorii respectivi.
— Care au fost pentru dumneavoastră primele contacte cu filmul, ce le-a determinat și, eventual, cum le apreciați astăzi în privința rezultatelor concrete?
— Lucian Pintilie a fost primul regizor care s-a arătat interesat de realizarea unui film după o idee... de fapt o anumită parte a romanului „Fețele tăcerii”, care apăruse cu mari greutăți în 1974, într-un tiraj extrem de redus de vreo 6.000 de exemplare. Cartea se „bucurase”, în acele condiții, de un regim vitreg de difuzare și asta m-a afectat mai mult decât desființarea mea ca autor, care a urmat imediat.
De aceea, oferta unui creator de excepțională valoare, ca Pintilie, m-a bucurat, m-a onorat și m-a redresat moral. Din păcate intenția noastră a rămas la faza de scenariu — un scenariu dens, interesant... foarte diferit față de carte, dar într-un mod care mi-a plăcut. Când a fost vorba de aprobare, lucrurile s-au tot tărăgănat la nivelul Consiliului Culturii, apărând foarte limpede pentru mine dorința lor de a nu face acel film. Până la urmă, un important demnitar al vremii — nici nu merită să-i mai amintesc numele — mi-a spus, că, dacă Pintilie va face un alt film separat de mine, iar eu unul separat de el, s-ar putea după aceea să ne lase să lucrăm împreună!
— Și ați crezut într-o asemenea balivernă?
— Nu. Dar asta ne privea doar pe noi. Pe ei interesa să ne separe, ceea ce le era, suficient pentru liniștirea... nu atât a cugetului, cât a scaunului...
— Din punctul dumneavoastră de vedere, este avantajos pentru scriitor să abordeze cinematograful sau aceasta reprezintă o corvoadă?
— Filmul e cu totul altceva, lăsând deoparte în mod necesar situații, cuvinte, ba chiar și personaje. Eu nu țin să mi le văd pe toate pe ecran, căci știu că nu se poate. Orice carte pierde prin ecranizare, dar în același timp câștigă la nivelul audienței. Când accepți să faci film după o carte, trebuie să te lași în mâna regizorului și să înțelegi că multe lucruri din ea nu încap realmente în film.
La ora când am acceptat să transform „Orgolii” într-un scenariu, m-a atras întâi de toate noutatea pe care subiectul romanului îl reprezenta pentru cinematograful românesc la momentul respectiv. Asta era mai important decât faptul că prin această transformare, diverse situații, fraze sau idei, care nu aveau o legătură strictă cu acțiunea filmului, urmau să rămână pe dinafară. Pentru mine, ca și pentru cititorul care le-ar fi simțit lipsa, rămânea oricând cartea...
— Față de „sacrificiul acceptat, față de renunțările asumate de dumneavoastră, ca autor... văzând fiImul pe ecran, sunteți de părere că a meritat efortul respectiv?
— Raportat la momentul acela — era prin 1981 — da. Văzând cât de greu se face un film, cât de întortocheat și absurd era labirintul acelor nesfârșite vizionări, discuții, modificări, nu am nimic de reproșat celor ce s-au străduit să dea viață filmului. Sigur că se putea face mai mult sau mai bine, dar eu țineam ca acele idei să ajungă cunoscute pentru cât mai mulți oameni, ori acel lucru îl putea asigura difuzarea filmului în cinematografe. Pentru că de citit, citesc — sau citeau — mai puțini, pe când la filme mergeau mult mai mulți. N-am ținut să atrag atenția, prin film, asupra cărții, căci ea își avea, oricum, cititorii ei.
— Spuneați de purgatoriul vizionărilor întru aprobare. Cum au decurs ele? În definitiv, erați la primul film și, din punctul de vedere al puterii decizionale, ar fi fost de dorit să nu vă bruscheze prea tare, mai ales că, prin colaborarea cu Manole Marcus, vă înscriați în condiția de a face un film separat de Pintilie...
— Da... Când am ajuns cu scenariul pentru aprobare la demnitarul cu pricina, el s-a simțit dator să-mi explice că, deși cartea era apărută, ba încă într-un tiraj nesperat de mare, totuși ar fi bine să țin cont de faptul că într-un fel sună două palme în carte și în alt fel pe ecran! Că altfel se vede securistul în carte și cu totul altfel pe ecran... În fine, a fost o odisee întreagă, până ce am ajuns să fie prezentat filmul pentru ultima aprobare, la nivelul comisiei ideologice. Acolo, un alt mare demnitar, când a văzut securistul (evident că „altfel”, probabil în felul lui) a început să vocifereze, indignat față de îndrăzneala noastră, argumentându-ne că „aceasta e securitatea poporului, creată de însăși clasa muncitoare”, deci cum îmi permit eu să-mi bat joc de reprezentanții ei. N-a înțeles — sau n-a vrut să accepte — că eu descriam acolo o realitate, un moment istoric pe care, le plăcea sau nu, erau obligați să și-I asume și securitatea, și pecereul și toți câți au condus țara — așa cum au condus-o... — în vremea aceea.
Oricum, făcând o sumară socoteală, am ajuns la concluzia că timpul consumat pentru scrierea scenariului și străbaterea filierelor de aprobare a fost infinit mai lung decât cel care-mi fusese necesar pentru a scrie cartea.
— Acesta a fost motivul pentru care ați acceptat apoi să colaborați cu Nicolae Mărgineanu la ecranizarea „Pădurencei”?
— Până să ajungem la Pădureanca am mai trecut printr-o încercare cu „Vocile nopții” pe care dorea să o ecranizeze Mircea Daneliuc. Era o garanție în ce privește valoarea filmului, dar și o șansă în plus în lupta pentru aprobare. Ei... dacă nici Daneliuc n-a reușit să acrediteze ideea, deși a dorit și s-a zbătut foarte mult pentru asta, era limpede că nu aveau nevoie de viziunea mea asupra realității cotidiene. Chestia cu cele două palme, care ar suna — chipurile diferit pe hârtie și pe pânză... Cum și Pintilie terminase între timp De ce trag clopotele, Mitică?, și deci întrunisem amândoi condiția de a putea lucra (Doamne ferește!) împreună, le-a venit ideea cu Pădureanca.
— Vi s-a comandat?
— Să zicem că mi s-a propus. Au avut loc lungi discuții cu lon Traian Ștefănescu, pe atunci prim vicepreședinte al Consiliului Culturii, deci mai mare peste literatură și cinematografie, și el a spus că actualitatea n-ar prea fi la modă în acel moment... în zonele de sus ale puterii. Sau nu realitatea, așa cum o vedeam eu...
— Și l-ați crezut?
— lon Traian Ștefănescu cunoștea perfect cultura și structura spectatorilor „supremi”. De altfel, el era un tip deștept, cultivat, cu care puteai să discuți. Așa că, din vorbă-n vorbă, mi-a spus că cel mai bine ar fi să fac un scenariu după un autor clasic.
— Ați înțeles că, de fapt, erați ținut cât mai la distanță de acea realitate ce devenise, într-o viziune cinstită, greu de acceptat? Pentru că, pe de altă parte, toate planurile erau înțesate de teme (dar mai puțin de filme) desprinse din actualitate, care se dădeau, după o îndelungată și ciudată chibzuință, numai pe mâna unor realizatori „de încredere”...
— Mie unuia nu-mi era permisă actualitatea — cel puțin în ipostază cinematografică — pentru că ei știau foarte bine ce-ar fi ieșit dintr-un asemenea scenariu scris de mine.
— Era și asta o modalitate de a vă flata, nu?
— Într-un fel, mă rog... deși aș fi preferat să mă lase să încerc.
Așa că, pe deplin edificat asupra modului cum „se puneau problemele”, m-am apucat să recitesc „Pădureanca”. Știam nuvela din școală, nu-mi spunea mare lucru, dovedindu-se o melodramă, care pe ecran și-ar fi relevat toate punctele slabe. Abia după trei, patru, cinci lecturi am găsit ideea cu holera. Și atunci ecranizarea a început să mă pasioneze cu adevărat. M-am dus la lon Traian Ștefănescu și l-am întrebat dacă acceptă ideea de dragoste și moarte în timp de teroare. Plecasem de la trama nuvelei, iar teroarea era holera, privită ca o calamitate. Mă rog... pentru mine calamitatea era alta, teroarea era și ea alta, dar mi-am zis că ambele pot fi astfel bine sugerate. Acest suport devenea pretextul de a avertiza, de a striga de pe ecran oamenilor: „ce fel de bărbați mai sunt în țara asta, care nu se pot opune unei terori inoculate și manipulate?” Nu-mi mai aduc aminte cu exactitate fraza, dar de dragul ei am scris scenariul. Sigur că ea nu-i aparținea lui Slavici, ca și multe alte lucruri din film, dar nu am intenționat niciun moment să fac o simplă transpunere pentru ecran, doar un film de epocă, ci o trimitere la adresa mecanismelor cu ajutorul cărora individul este ținut sub ascultare. Nici finalul nu putea rămâne în film așa cum îl văzuse Slavici în nuvelă — că lorgovan moare și i se ține lumânarea. Era absurd ca ultimul accent să cadă pe această dramoletă semănătoristă și atunci, dincolo de culpabilitatea evidentă a celor doi părinți față de destinul copilului lor, am revenit la teroare și la minciună, care se perpetuează una din alta. Lumea (e vorba de spectatorii din sală) era oricum obișnuită în acel moment cu fenomenul respectiv, eu n-am făcut decât să-l arăt cu degetul.
În orice caz, mi-a făcut o mare plăcere să lucrez la acest film, care cred că și astăzi rezistă, iar colaborarea cu regizorul Nicolae Mărgineanu a fost excelentă — dovadă că acum el filmează deja Fără identitate, un scenariu pe care l-am conceput împreună cu câțiva ani înainte, după o altă idee din „Fețele tăcerii” și care la începutul lui ianuarie a fost eliberat, în sfârșit, din sertar și lansat în producție fără modificări sau adăugiri.
— Domnule Buzura, multă vreme ecranizarea a fost considerată pentru filmul românesc ca un fel de colac de salvare. Credeți că, și de aici înainte, ea va funcționa în același mod?
— Asta va depinde foarte mult de felul în care creatorii vor fi în măsură să analizeze, să evalueze și să se exprime asupra marilor probleme care îi frământă pe oameni. Desigur, s-au scris niște cărți, multe din ele valoroase, iar de acum încolo se vor scrie altele care nu au niciun motiv să nu fie și mai valoroase. Filmul românesc va putea face apel la literatură doar în măsura în care va simți nevoia respectivă. Dar să nu uităm că ecranizarea nu mai are de ce fi un refugiu sau un pretext pentru afirmarea unor adevăruri ale prezentului. Sunt convins nu numai că trebuie scrise, dar se vor scrie scenarii interesante, valoroase, incitante Că ele vor porni de la un roman sau de la altceva? Asta chiar nu mai are importanță.
Înainte vreme, se apela la o carte apărută deja, în primul rând pentru că scenariile bune erau interzise, iar cele acceptate erau atât de proaste, că provocau îndoieli chiar celor care le aprobaseră. În plus, ecranizarea prezenta avantajul — din punctul de vedere al birocraților culturii — că, fiind pe jumătate aprobată odată cu apariția cărții, răspunderea lor era mai mică.
Acum, însă, nemaiavând „înecați”, nu văd ce rost ar mai avea colacul de salvare.
— Să înțeleg că, pentru viitor, nu aveți niciun alt proiect cinematografic?
— Dacă vreun regizor se va arata interesat de vreuna din scrierile mele, îi voi da mână liberă, cu condiția să-mi inspire încredere la început și să-mi arate scenariul la sfârșit... adică înainte de a începe filmul.
În ce privește scrisul meu, sunt atât de rămas în urmă cu proiectele literare, încât le voi da o prioritate absolută.
— De pe această poziție de detașare cum credeți că ar trebul acționat pentru ca ecranizările — atâtea câte vor fi — să devină nu numai un act de respect, dar și unul de cultură?
— În primul rând, e nevoie să ne întoarcem grabnic la cultură. Pentru că, în clipa de față, nu suntem în niciun domeniu la nivelul cultural necesar. Poate că e firesc, deocamdată, căci după 50 de ani de tăcere, politca a ocupat totul. Dar, după o asemenea bulversare, cred că a sosit timpul să ne întoarcem la uneltele noastre, să vedem bătaia lungă a culturii.
Se vor găsi destui care să scrie scenarii și după cărți clasice, și după alte cărți mari, care trebuie răspândite lumii prin film. Dar în treaba asta e nevoie și de profesionalitate, și de moralitate, și de respect, și de grijă față de felul în care sunt abordate valorile.
Pentru că, înainte, scriitorul era obligat să facă de toate: și istorie, și ideologie, și statistică dacă vreți. Acuma nu mai are de făcut decât literatură. Dacă aceasta e bună, va putea interesa cu siguranță și filmul. Restul e treaba specialiștilor. E momentul, cred eu, al separarii puterilor în statul... culturii.
— Cinematografia a și purces de altfel, prima, la separare, desprinzându-se pe linie instituțională de Ministerul Culturii. Cum apreciați această „secesiune” — nu va însemna ea o diminuare a dimenesiunii culturale, fără de care filmul devine numai producție, distracție și (eventual) beneficiu?
— Din câte știu eu, și literatura și filmul sunt făcute de oameni. Dacă din numeroasa producție pe care o presupun vor apare 4−5 filme mari pe an, va fi extraordinar de bine. Și cred asta fiind convins că adevărații regizori nu-și vor abandona în niciun context profesia și nu-și vor risipi talentul.
Nu văd cum un regizor uriaș ca Lucian Pintilie, care a pierdut atâția ani în așteptarea unor aprobări, despre care știu că are foarte multe proiecte, să ajungă azi să facă vreun compromis de orice fel, coborând stacheta. După cum nu-i văd pe Daneliuc, Pița, Mărgineanu, Veroiu, Gulea — căruia îi mulțumesc pe această cale pentru sfaturile politice — Vaeni și alții ca ei risipind șansele ce le stau încă la dispoziție.
Rămân la ideea că, indiferent de firmă, trebuie să-ți respecți vocația. Restul e treabă de administrație. Sunt sigur că un Pintilie poate da tonul într-o competiție foarte generoasă și foarte utilă tuturor, dar în primul rând culturii naționale.
— Cum vede un scriitor momentul actual pe care îl parcurge societatea românească? Ce vă sperie sau ce vă încurajează din tot ce se întâmplă în jurul nostru?
— Ca om, îmi păstrez îndoielile, dar astea sunt ale mele, consider că acum e un sezon...
— Al pescărușilor?
— Nu, nu... al iepurilor curajoși. Pentru că până mai ieri, puțini au îndrăznit să spună ce credeau sau nici măcar nu credeau. Pe când azi, când se poate și nu e niciun risc, au apărut curajoșii, eroii... Momentul va trece, sunt sigur de asta, și într-un timp foarte scurt lumea noastră își va reveni se va îndrepta firesc spre ceea ce se cuvine spre adevărurile eterne ale literaturii, spre ceea ce-i unește pe oameni. Pentru că lumea, realitatea și relațiile dintre oameni nu pot fi privite doar prin prisma îngustă a unor partide. Vedeți, înainte această lume se percepea prin optica unui singur partid. Azi ea se multiplică prin puzderia de partide, dar — paradoxal — rezultatele sunt aceleași, la fel de deformante.
— Până de curând, principalul atu al unul creator trebuia să fie — pe lângă talent, desigur! — curajul. Curajul de a gândi, de a exprima, de a lupta pentru ca opera lui să ajungă spre public, de a spune „nu” sau de a depași obstacolele ridicate în calea sa de către putere. Care considerați că trebuie să fie astăzi acea dimensiune în măsură să definească autorul veritabil?
— Din punctul asta de vedere, eu nu cred că s-a schimbat ceva pentru creatori. Care va fi atu-ul prezentului? Exact același care a fost — când a fost — și până acum: cinstit cu tine însuți și cinstit cu cei pentru care scrii. Bineînțeles, pretențiile sunt azi mai mari față de creator, dar și avantajele acestuia sunt altele, căci nu mai este nimeni obligat să se ascundă după cuvinte, să sugereze, să facă istorie sau sociologie la „comandă”, la „dorință” sau „din indicație”. Curajul? Da, de-abia acum îți trebuie cu adevărat, în sensul nobil al cuvântului, căci consecințele sunt astăzi diferite față de trecut. Ideea dosarelor s-a întors, poate, pe dos, dar într-un mod la fel de eficient, și asta devine în contextul dat de-a dreptul dramatic. Până acum, nu era momentul — pentru unii. Acum, pentru aceiași e momentul. Dacă-i așa, nu văd de ce n-ar fi și pentru adevăr și pentru bun-simț.
— Deci, este nevoie de aceeași energie atât pentru a lupta cât și pentru a rezista?
— Chiar de mai multă. Și, mai ales, ne trebuie aceeași cantitate de speranță pe care o aveam înainte, căci din ea a rezultat forța.
— Cum vedeți, pentru cultură, raportul dintre libertate și moralitate?
— Democrație este — cu democrații stăm mai prost. Libertatea, ca și cultura, există exact în măsura în care le cucerești. Vreau să spun ca fiecare individ este condiționat de propria sa capacitate de înțelegere a sensului respectiv.
— Ce înseamnă noțiunea de democrație în cultură? Altfel spus, este compatibil domeniul culturii cu normele democrației?
— De ce nu? Această compatibilitate devine operațională odată cu respectul opiniilor. Dialogul civilizat stimulează lupta de idei, iar aceasta devine sursa cea mai importantă de generare a valorii autentice.
— Se vorbește tot mai mult azi nu despre dialog — el este, orice s-ar spune, un bun câștigat — cât mai ales despre condiția etică a acestuia...
— E bine să se ajungă la un punct de vedere în urma dialogului, căci fără așa ceva el nu ar mai avea niciun sens. Dar nu oricum și, mai ales, nu e cazul ca acel punct de vedere să ajungă a fi absolutizat, căci atunci dialogul se închide. Astăzi trebuie înțeles de către cei care pretind nevoia de dialog — și ea este reală — că adevăr poate fi chiar și ceea ce nu-ți convine.
Dar asta nu înseamnă că el trebuie eludat sau, și mai rău, ajustat, că democrația înseamnă că fiecare ar fi liber să-și orânduiască propriul său adevăr.
— Să înțeleg că îndoiala dumneavoastră se poate transforma în pesimism?
— Nu... sper că nu. Tot ce am spus constituie, zic eu, un fenomen trecător, care își află în istorie motivațiile sale. După 50 de ani ne trezim, dibuim, căutăm, strigăm... mi se pare o fază obligatorie.
Cred că democrația noastră e alta. Vremurile au evoluat, țara și oamenii sunt alții. Vor exista și azi, și mâine suficiente butoaie goale care să încurce lucrurile. Dar cei care au înțeles pentru ce trăiesc, se vor îndrepta firesc spre cultură. Totul e ca aceasta să fie la înălțimea așteptărilor, să-i atragă și să-i conducă.
— Care ar fi, din punctul dumneavoastră de vedere, aceste așteptări și, eventual, cum ar putea creația românească de film să le onoreze?
— În asemenea momente e foarte greu să fii profet, și cu atât mai puțin sfătuitor. Ceea ce știu este că un film mare, fie ecranizare, fie după un scenariu original, poate să schimbe o mentalitate, să impună un mod de a gândi, de a aborda lucrurile. Uite, mi-amintesc de Pădurea spânzuraților — ce mult a însemnat atunci, ce șoc a creat Ciulei! Și asta se întâmpla cu 25 de ani în urmă. Azi vor fi multe momente asemănătoare, sunt convins de asta!
— Vă mulțumesc pentru această convingere care, cred eu, poate constitui rațiunea întemeiată a unui optimism necesar astăzi mai mult decât oricând.