Corneliu Porumboiu chiar este!

     Toată presa a anunţat, cu uimire şi mândrie, că am luat premii la Festivalul de la Cannes, cel mai mare festival european de film. Corneliu Porumboiu, Camera D’Or pentru A fost sau n-a fost?, a mulţumit “familiei, soţiei şi mie personal”, cu un umor subţire care i-a adus şi premiul. Pe urmă s-a aflat că premiatul e “băiatul lui Adrian Porumboiu”, arbitru de fotbal şi om de afaceri.
 
 Ai ajuns la regie de film după ce ai treminat ASE-ul. De ce?
Am terminat liceul în ‘94, la Vaslui, eram bun la matematică, managementul era la modă. Tata e economist, era o opţiune clasică şi normală în vremea aia. ASE-ul şi Dreptul erau cele mai căutate. Eram cam leneş în timpul acela şi mi-am zis că, dacă ştiu matematică, mai învăţ geografie şi gata. Am luat la ASE şi am început să merg la Cinematecă, îmi plăceau filmele. Aveam prieteni care erau la Regie sau terminaseră şi am început să scriu poveşti, mici scenarii. Atunci nu se prea făceau filme, dar am început să mă gândesc la regie.
Ai mei s-au cam speriat, aşa că am terminat ASE-ul şi pe urmă am dat la Regie. N-am intrat din primul an, ci în al doilea. A fost foarte importantă Cinemateca pentru mine, e un loc special.  Nu erau foarte multe cinematografe şi mergeam acolo. La 18 ani nu poţi să-ţi dai seama că vrei la regie. Nu aveam nici prea mult acces la informaţii, era greu pentru un băiat de provincie să ştie ce e cu regia de film. În acea perioadă cinematografele ajunseseră discoteci.
 
La ce clasă ai terminat?
Dinu Tănase, Copel Moscu, Laurenţiu Damian.
 
Şi uite aşa, ai ajuns la Cannes cu un scurt-metraj, Călătorie la oraş.
Da, în 2004.

La Cannes ai câştigat Premiul I la Cinéfondation şi o rezidenţă care ţi-a schimbat viaţa.
Am câştigat premiul şi apoi am aplicat cu un lungmetraj. Ei oferă cazare şi diurnă ca să scrii la Paris. Am plecat cu un proiect, iar acolo am scris scenariul la A fost sau n-a fost?. A fost o experienţă extraordinară, eram 6 regizori din toată lumea - Finlanda, Canada, Israel, Argentina, Brazilia şi eu.
Pentru a mine a fost foarte important, pentru că te defineşti mai bine într-un astfel de mediu. Fiecare încearcă altceva. Canadianul scria un SF, alţii filme realiste. Toţi terminaserăm facultatea, toti aveam scurtmetraje premiate. Vedeam aceleaşi filme, ne pregăteam de primul pas.
 
Eraţi la start în acelaşi timp.
Ei au o cultură vizuală mai bună, noi avem o cultură literară. Ca limbaj cinematografic, eu îmi pun întrebări pe care alţii nu le mai au. Totuşi cultura literară e un atu, din punctual meu de vedere.
 
Ai o privire proaspătă!
O stilistică pe care încerci să o impui, o gramatică adecvată.
 
Poate că ei merg pe drumuri prea bătute! Cum ţi-a venit ideea asta cu A fost sau n-a fost? După 16 ani, revoluţia română apare în trei filme făcute de regizori tineri, în acelaşi timp.
Am văzut o emisiune de televiziune, în urmă cu 6 ani, dar nu m-am gândit că aş putea face un film. Anul trecut, la Paris, terminasem scenariul pentru care mă dusesem acolo. Mai aveam 2 luni de stat şi nu puteam să stau degeaba. Îmi făcusem un program riguros, nu puteam să trândăvesc. Am început să scriu la scenariu ca exerciţiu şi l-am terminat în mare parte acolo. A “curs”! Mi-a plăcut atât de mult,  încât mi-am zis că trebuie să-l fac. Ştiam că voi modifica textul la filmare, mai ales că sunt obsedat de replică.
 
N-ai lăsat actorii să improvizeze!
Nu, am repetat emisiunea din film timp de vreo 2 săptămâni.Trebuia să iasă exact aşa cum am scris-o, era important pentru tot filmul. Actorii au simţit bine textul. Cea mai mare libertate a avut-o dl Andreescu, care are rolul principal. Fiind în timp real, trebuia să ne iasă bine de la cap la coadă. La repetiţii simţi ce merge şi ce nu.
 
Cum ai lucrat cu directorul de imagine?
Am lucrat cu Marius Panduru, încă de la Visul lui Liviu, din 2003, şi cred că vom lucra mult timp de acum încolo. E un tip care propune soluţii, are o tehnică foarte bună. Găseşte soluţii. La o filmare a venit cu nişte fum, l-am cam bodogănit, dar mi-am dat seama că avea dreptate. Începând de la decupaj pâna la estetica imaginii, ştie tot. Cred că e foarte bun. Acum lucrează cu Nae Caranfil, a lucrat şi cu Mitulescu, şi la Ryna. E un workoholic. Tot timpul are ceva de lucru!
 
Sala de la Cannes “a făcut burtă de râs”, nu cred că e prea uşor să-i faci să râdă pe cei care vin la un astfel de festival.
La Quinzaine e un public special, de cunoscători. A fost uimitor că am avut o reacţie extraordinară. Era un umor de replică şi asta a prins foarte bine.
 
Înseamnă că ai avut şi o subtitrare foarte bună. Ce senzaţie ai avut tu în timpul vizionării?
M-am “lipit” de ecran, m-am uitat la film şi au fost apluzele de la final care nu se mai opreau. Asta a fost copleşitor. După film, am discutat cu oamenii, mulţi erau trişti. Chiar a avut efectul pe care l-am gândit, tragi-comic. Am mai avut o vizionare la Clubul cinefililor din Cannes şi ei au înţeles mesajul.
 
Râsu’- plânsu’!
A fost perceput aşa. Când scriu o poveste,  mă gândesc la personaje, la poveste, şi, când văd că oamenii rezonează, e extraordinar.
 
Greu ajungi într-o împrejurare în care să ai starea aia euforică.
Acum îi înţeleg pe actorii de teatru.
 
Mulţi ziarişti au comparat succesul de acum de la Cannes cu cele mai vechi, ale lui Liviu Ciulei sau Lucian Pintilie. Te pun într-o categorie specială.
Eu sunt la început, e primul film. Tot timpul am zis că de la al treilea film o să fiu bun.
 
Ai reuşit de la primul.
E şi periculos, la un moment dat. Pentru mine a fost important în devenirea mea că poţi să faci un film de autor, că poţi să exişti din asta.
 
Îţi trebuie curaj.
E adevărat, dar când vezi că funcţionează, e de două ori mai bine. E vorba şi de finanţări, toată povestea de după. E îmbucurător să vezi că ai acces la publicul de film de autor. Îmi dau seama că pot să merg pe drumul ăsta.
Domnul Pintilie, domnul Ciulei. Îl ştiu pe domnul Pintilie, discut cu el despre film, dar amândoi sunt mari regizori.
 
După starea de euforie, acum încep distibuţia, problemele administrative.
Eu am un anumit tip de personalitate, trebuie să stau să scriu şi în spatele camerei. Încerc să scap de treburile astea. Trebuie să te delimitezi. Consum o energie dublă la treburile de producţie faţă de munca de pe platou, la care aş sta zile întregi. Am un distribuitor bun, Independenţa Film, aşa că am scăpat de griji. Acum lucrez la următorul proiect.
 
Dan Burlac e producătorul filmului. Cine face distribuţia în străinătate?
Am un agent de vânzări în străinătate, el face toată treaba. Chiar trebuie să văd situaţia, dar a reuşit.
 
Genul de umor pe care îl ai tu are o filiaţie balcanică. Eşti aproape de Kusturica?
Este o filiaţie estică, începând cu Kusturica, Forman, Menzel. E un spirit al locului. Nu mai zic de Gogol sau Cehov. Căutările mele merg în zona asta. Eu caut în zona mea şi în spiritul meu. Eu mă exprim şi mă caut în filiaţia estică. Am fost întrebat de ce nu fac filme ca nemţii sau francezii. Nu-i problema mea, eu fac filme aşa cum sunt.
 
De ce să le facem ca ei?!
Noi avem absurdul, toate au plecat de aici. Sunt date culturale care sunt de aici, începând de la ortodoxie până la condiţionări politice.
 
Nu cred că ai fi luat premiu la Cannes dacă ai fi făcut un film ca “nemţii”.
Nici nu pot! Fiecare regizor trebuie să aibă o opţiune. Poţi să faci film de public, poţi să lucrezi o anumită schemă - thriller sau altceva - sau poţi să faci film de autor.
 
Oricine trebuie să facă alegeri în viaţă. Ce ţi-a zis Dinu Tănase de film?
La început, nu i-a plăcut foarte tare ce-am scris. L-am chemat la vizionare şi mi-a spus că filmul e bun.
Lucrând atâţia ani la clasă, cu certuri, cu discuţii, cu bune cu rele, cu experimente, înveţi foarte mult. Fiecare film de-al meu din cei patru ani de şcoală a fost altfel, am experimentat altceva.
 
Te apuci iar de scris?
M-am apucat de scris, dar mi-s plecate muzele în vacanţă! Sunt cam obosit după filmul ăsta, dar mă îndrept spre următorul.
 
Ce vei face cu finanţările pentru următorul proiect?
Nu cred că va avea un buget foarte mare. Voi discuta aplicat pe ofertele ce-mi vor veni, după ce voi termina scenariul. Mă interesează să am dreptul de final cut.
 
După premiul ăsta, cred că vei primi bani de la CNC.
Am primit bani pentru un scenariu pe care nu-l mai fac.
 
Ai amintiri speciale de la filmări?
La A fost sau n-a fost? nu am avut prea multe întâmplări. Singura “poantă” e că la Vaslui, oraş mic, au crezut că suntem de la emisiunea “Trădaţi în dragoste”, s-au speriat oamenii. Pe urmă, am avut un aparat de făcut zăpadă pe care nu ştiam să-l folosim. Mai multe probleme am avut la scurtmetrajul Călătorie la oraş.Vorbisem cu un om să ne lase să filmăm la el în casă. Am bătut palma şi ne-am dus cu două maşini de aparate şi de actori. Omul îşi pusese mult pietriş în curte, nu mai puteam să ne mişcăm aşa cum plănuisem. Când a văzut şi atâţia oameni în echipă, s-a speriat şi ne-a zis să ieşim din curtea lui. Am pierdut două zile de filmare.
 
Ştiu că ai rămas prieten cu Dragoş Bucur, care a jucat în majoritatea filmelor făcute de tânăra generaţie de regizori. El şi Andi Vasluianu sunt preferaţii mei.
Mie îmi place şi Constantin Diţă, am lucrat cu el la scurtmetraje. Cu Dragoş îmi place foarte tare să lucrez. Îmi este naş, nu pot să zic decât de bine. Scenariul de la Visul lui Liviu e scris pentru el, e altceva când te gîndeşti la un anumit actor. Avem norocul că există actori foarte buni în România. Am lucrat la filmul ăsta cu actori din Botoşani, foarte buni.
 
Ştiu că în 2005, la Paris, ai mai avut o întîlnire importantă.
De fapt, o reîntîlnire, pentru că o ştiam pe Arantxa de vreo 6 ani. Acum ne-am căsătorit, iar Dragoş Bucur şi Dana Nălbaru sunt naşii noştri.
 
După premii, premii, premii pentru film, am auzit că vei primi un premiu personal.
O fetiţă, mai pe la sfârşitul lui octombrie.