REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Cornel Coman – profil


     Printre mulţii şi minunaţii noştri actori de film există unii cu care n-aş îndrăzni să dau ochii dacă într-o zi de lene sau de oboseală m-aş apuca să zic despre ei că «au jucat remarcabil... au intrat în pielea personajului»... etc.
     Sunt actorii care ştiu că cinematograful nu are ce să facă cu «pielea personajului», că această artă se hrăneşte, ca vampirii, cu sânge. Sau poate că ei nici nu ştiu, poate că ei sunt doar trimişii zânelor bune pentru a ne convinge aici, pe pământ, că atunci când Filmul îşi propune să se răzbune pe teatru, să-I umilească cu un superb orgoliu, zămisleşte — printre altele — interpreţi al căror joc se îndepărtează de tot ceea ce cunoaştem noi în materie de trăire şi de viaţă, care împing actoria într-un punct foarte înalt, undeva, în vecinătatea muzicii.
     Cuvintele, dacă răzbesc până acolo, se întorc înapoi cum au plecat, speriate de miracolul actorului care atinge ideile cu mâna, precum poetul. De obicei, astfel de exemplare ale neamului histrionesc, prilej de bucurie pentru toată lumea, sunt o spaimă pentru cronicarii de film, căci, tot încercând să-i pricepem exact, ne scapă printre degete şi până la urmă ne trezim că tot ce putem spune despre ei începe cu «când». Bunăoară, când Malvina Urşianu l-a adus la Serata profesorului pe băiatul blond cu ochi albaştri, uşor stingherit, care trebuia să îmbrace un frac alb, mai ales când a îmbrăcat fracul şi când a început să se plimbe străin printre invitaţi, am simţit dându-mi târcoale teama că încă o imagine, din acelea blestemat de frumoase ce sunt, se va adăuga cinematecii personale. Dintr-o detestabilă ignoranţă, nu ştiam că actorul se numeşte Cornel Coman iar acum, dintr-o şi mai detestabilă naivitate, mă întreb unde a fost atâta vreme? Câte gesturi, după care cinematograful aleargă lacom, le-o fi aruncat în vânt până când a venit Malvina Urşianu şi până când Blaier, în Pădurea pierdută, i-a cerut «personajului său secundar», să-şi încheie cămaşa în faţa femeii bătrâne, cunoscută în copilărie; în ce adâncuri a scormonit actorul nu am habar, tot ce ştiu este că, în timp ce mâinile sale căutau înfrigurate gulerul, eu am rememorat fulgerător viaţa mea şi a prietenilor mei apropiaţi. lar când Lucian Bratu, în Drum în penumbră, i-a dat-o pe Margareta Pogonat parteneră, când Ei dansează iar El îi povesteşte o istorie cu mătuşile sale bătrâne, m-am gândit dacă nu cumva între timp eu am împlinit şaizeci de ani şi n-am băgat de seamă. Astfel de actori dau o definiţie aparte cinematografului. De astfel de actori nu este exclus să ţi se facă şi dor uneori, iar dacă ţi se întâmplă asta, nu e bine să alergi să-i vezi la teatru; tocmai de aceea memoria, prevăzătoare, acumuIează secvenţe după secvenţe. Pe acestea le poţi lua acasă, le poţi monta cum vrei în filmul din capul nostru, în filmul cel fără început şi fără de sfârşit. Aşa se face cinematograful, din frânturi…
     «Aşa este jocul... Arde-l-ar focul!».
 
(Cinema nr. 6, iunie 1972)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cornel coman, magda mihailescu, portret

Opinii: