Corespondență Veneția 2016: ”Prima noapte”, de Andrei Tănase

     Văzând uriașa sală, Palabiennale, în care urma să fie proiectat ciclul de scurtmetraje ale secțiunii Orizzonti, și în care era inclusă și singura participare românească, Prima noapte, de Andrei Tănase, mi-am zis că va fi dezolant să te afli într-o semipustietate. Într-un festival în care zilnic se perindă vedete de pe toate meridianele, în care noutățile se întrec cu capodoperele readuse la viață, grazie tehnicii de ultimă oră, scurtmetrajele sunt nevoite să accepte a fi ușor marginalizate. Tocmai de aceea Cannes-ul, bunăoară, le protejează, le oferă un spațiu mai prietenos, cum se spune. M-am înșelat, însă. Pierdusem din vedere că una dintre mândriile directorului Mostrei, Alberto Barbera, este larga deschidere către public. Proiecții speciale, o nouă sală, inaugurată anul acesta, Il giardino, cu acces gratuit, au creat o relație specială cu spectatorii, curioși să vadă cât mai mult. De aceea și Palabiennale nu s-a dovedit neadecvată, până la urmă, ceea ce înseamnă că filmul tânărului nostru cineast a fost văzut de un număr impresionant de spectatori. Și vor fi și mai mulți, pentru că la începutul săptămânii viitoare se repetă proiecțiile. Privit într-un context geografic multicontinental, Prima noapte mi s-a părut a se distinge prin ceea ce are școala noastră de cinema mai bun, capacitatea de a povesti coerent, limpede, de a articula o istorie care «să spună ceva și despre cinema, și despre viață», cum cerea, cândva, un maestru. Raporturile părinți-copii, mereu o materie tentantă și fertilă pentru regizori aparținând unor generații diferite, sunt surprinse de Andrei Tănase cu un umor tandru, din care nu lipsește o anumită nuanță a unui joc acuns, de «care pe care». Un tată (Mimi Brănescu) încântat de ideea unui cadou- surpriză oferit fiului său ajuns la maturitate, invită o profesionistă în ale inițierii sexuale. Băiatul (Alfredo Minea) are un aer pierdut, este ușor caraghios, timid precum unul dintre adolescenții din filmele de început ale lui Forman. Tânărul va găsi o altă cale de trece pragul mult așteptat de tatăl său. Ca să zic așa, se va descurca singur. Andrei Tănase (Claudiu și crapii, Vacanță la țară) mărturisește că «și-a dorit o poveste despre trecerea mai degrabă brutală la vârsta adultului, într-o lume în care a fi bărbat este un concept foarte discutabil». Dacă Veneția  ne iubește odată la câțiva ani, și atunci cu picătura, câte un scurtmetraj la Orizzonti, filmele românești proiectate în cinematografele din Italia se bucură de o deosebită atenție. Azi dimineață, la ora 7, ascultam la Telejurnalul Rai 1 o prezentare a premierei Bacalaureat  (Un padre, una figlia a fost botezat aici, Un tată, o fiică), o discuție între ziaristă și invitata ei, un critic. « Film perfect, cu mii de nuanțe », argumenta criticul. Și ziarul citit de mine, La Repubblica, consacră o întreagă pagină elogioasă lui Cristian Mungiu. Și asta, într-o zi în care presa peninsulei dă Festivalului partea leului. Și totuși, de ce nu reușim să ne facem simpatici Veneției?