Mi-au căzut ochii pe numărul din
Cahiers du cinéma dedicat Cannes-ului din acest an, unde citesc, printre altele, rânduri ce aveau să-mi pregătească măgulitor sufletul de critic român, înaintea aruncării în lupta-exercițiu de anduranță pe care o presupune un festival măreț și prin agitația lui, cum este cel de
pe Croazetă. Neobișnuitele măsuri de securitate l-au mai domolit puțin, dar tot în survoltaj se trăiește. Așadar, îi mulțumesc în gând criticului Jean-Philippe Tessé pentru paragraful în care reface scurt și cuprinzător traseul și importanța lui
Cristi Puiu în istoria raporturilor cinematografului nostru cu festivalul de la Cannes. Spune el: «
Sieranevada este primul său film în competiție, dar povestea relației sale cu Cannes-ul este una aparte.
Când selecționa
Moartea domnului Lăzărescu la Un certain regard în 2005, unde va primi Marele premiu, festivalul se deschidea în fața celui mai mare film românesc al acelor ani. Dar, tot cu acea ocazie rata și o posibilă și frumoasă Palme d'Or pe care, doi ani mai târziu o va primi
Cristian Mungiu cu
4,3,2, consacrând, astfel, tânărul cinema românesc. Puiu va re veni în 2010 tot la Un certain regard,cu
Aurora (trei ore de introspecție care ne-a dezmăgit). Ca un semn al destinului, Puiu și Mungiu sunt împreună acum în competiție, ultimul pentru a treia oară, confirmând, (dacă adăugăm și debutul lui
Bogdan Mirică tot la UCR, cu
Câini) omniprezența românilor, advărate « bêtes à concours de Cannes ». Mi se pare normal ca filmul lui Mungiu să se numească
Bacalaureat ». Cu o astfel de introducere, cred că sunt rezonabil realistă așteptând o bună întâmpinare a filmelor noastre. Deocamdată, nu a avut loc decât proiecția cu
Sieranevada, nu tocmai fericit plasată în prima seară, la ora la care Woody Allen deschidea cea de a 69-a ediție a festivalului, cu nostalgicul
Café Society, declarație de dragoste neclintită pentru New York-ul al cărui fiu credincios se declară, chiar dacă l-a mai înșelat cu Parisul, cu Roma sau Barcelona. Criticii, ziarișii nu au lăsat niciun scaun liber în cea de a doua mare sală a festivalului, Debussy, numai că titularii de rubrici sau cei care fac parte din echipele revistelor care dau note orientative ori revoltătoare, au cam lipsit. Așa se face că, la ora la care scriu, 22h din ziua de joi 12 mai, nu avem niciun ecou scris, cu excepția celor afirmate prin viu grai de cunoștințele personale la sfârșitul proiecției.
It's great, am auzit de câteva ori. Sincer vorbind, nici nu m-am așteptat la altceva. Este greu, cred, să nu vibrezi în fața unui film care ne descoperă un cineast în maxim de formă, cum se spune în sport. Este creația unui artist care vine din țara lui Cioran și a lui Ionesco, ale căror ecouri se strecoară în țesătura filmului, acolo unde amărăciunea existențială se întâlnește cu absurdul cotidian, pentru a dicta un amar-ironic spectacol al vieții care ne fuge printre degete, acaparați de mediocritatea gesturilor lipsite de sens, de neputința comunicării pe alte rute decât cele domestice sau pretins profunde. Este și un film al virtuozității formale, într-o perfectă suprapunere peste angrenajul ideilor. Familia convocată la un parastas care tot dă să
înceapă și nu mai apucă, se foiește înr-un neîncetat du-te vino de la o ușă la alta a micului apartament de bloc ceaușist. Asistăm la o adevărată mișcare browniană a unor ființe, părinți, fii, fiice, mătuși, prieteni care dau unii peste alții, ca și cum ar vrea să scape din strânsoarea unui spațiu-închisoare, căutând, dincolo de fiecare ușă o ieșire sau o acunzătoare. Mi-a amintit de un vechi film de animație,
Tango,al unui maestru polonez, Zbigniew Rybczynski (Oscar 1980), în care camera parcă își fugărea eroii. La conferința de presă, concurată și aceasta de proiecția filmului lui Jodie Foster
Money Monster, cu Julia Roberts și George Clooney, Cristi Puiu, cu un bun chef de vorbă, a lămurit și misterul titlului paradoxal,
Sieranevada, fără legătură cu nimic. Pur și simplu i–a plăcut sonoritatea. Apoi, îl enerveazîă traducerea, în diferite limbi, a unui nume ales de el, pentru filmul lui. Cel puțin, acum nimeni nu are ce să mai facă. Și ar mai fi ceva. Bucuria răutăcioasă de a auzi întrebarea, « Dar de ce nu se scrie cu doi de r, și legat ? » Luxul unui mic cinism. Fără el, nu ar mai fi Cristi Puiu.
P.S. Un prim ecou în ziarul Libération, găsit târziu, joi noaptea, în ediția on line de azi, cronica semnată de Elisabeth Franck-Dumas, intitulată O sărbătoare a fiilor (Une fête des enfants). Autoarea panoramează toată suprafața filmului cu o exemplară înțelegere a unor realități ale umanității de pe ecran, subliniind acel "brio al dispozitivului narativ",... "impresionantul, agitatul kaleidoscop al unui spațiu închis înăbușitor, în care o familie din București se adună pentru a-și lua rămas bun de la patriarhul clanului. Numai că fiecare parcelă de intimitate (sau aproape) lasă drum liber și lumii exterioare". Dacă îi reproșează ceva lui Cristi Puiu este "alunecarea în vena maniaco-depresivă care traversa
Aurora, precedentul său film".