Corespondență Berlinale 2016: Filme și cineaști români

     Festivalul Internațional de la Berlin joacă un rol important în industrie, proiecțiile de film fiind doar o mică parte din funcțiile sale – și cea mai vizibilă. De exemplu, Miracolul din Tekir (regia Ruxandra Zenide) nu are o vizionare deschisă pentru public, dar prezența în cadrul European Film Market de la Berlinale e benefică pentru că facilitează întâlniri cu distribuitori internaționali. La fel, Berlinale Co-production Market, din juriul căruia a făcut parte și Ada Solomon anul acesta, e important în sistemul de producție, prin finanțările și parteneriatele care se stabilesc aici. De fapt, festivalurile mari sunt platforme alternative de distribuție și producție, ba chiar multe dintre filmele care rulează în circuitul festivalier nu au loc în sistemul comercial, fie că sunt experimentale, fie că nu au suficientă vizibilitate încât să aducă plătitori de bilete.
     La Berlin, toate filmele se văd cu sala plină. Pentru jurnaliștii acreditați, se organizează vizionări de presă, iar separat pot să-și rezerve, cu o zi înainte, bilete gratuite în limita locurile alocate lor, la vizionările cu public. Majoritatea biletelor se dau în prima jumătate a zilei. De exemplu, când am ajuns la ora 11 la centrul de presă, calupul de scurtmetraje în care rula O noapte la Tokoriki (regia Roxana Stroe) era sold out.
     Am urmărit mai puțin competiția oficială, majoritatea dintre titlurile de aici urmând să intre, mai devreme sau mai târziu, și în cinematografele românești. Problema cu festivalurile mari ca Berlinale este că aduc atât de multe filme care te-ar interesa, încât devine imposibil să le acoperi în zece zile. Așadar, am renunțat la ce am considerat că aș putea vedea în alte festivaluri românești sau în sălile de cinema și am ales să văd filmele cu mici șanse la distribuitorii internaționali. Am făcut mici excepții pentru câțiva regizori care mă interesează și pentru filmele românești, pe care sigur le-aș mai fi putut vedea și acasă.
     Cea mai importantă premieră românească de la Berlinale 2016 a fost Ilegitim, regizat de Adrian Sitaru, în cadrul secțiunii Forum. Proiecția a avut loc pe 13 februarie, de la ora 19.30, la Cinema Zoo Palast 2, fiind urmată de o discuție cu membrii echipei. Radiografie a unei familii disfuncționale, primele minute declanșează un conflict iremediabil care scoate la iveală treptat efectele agresivității parentale. Filmul este rezultatul unei colaborări dintre Adrian Sitaru și actrița Alina Grigore, care au dezvoltat subiectul pentru un exercițiu cu elevii de la școala de actoriei a Alinei. Timp de un an și jumătate, elevii au lucrat, ca într-un laborator, pe personajele lor – le-au dezvoltat biografiile, au făcut exerciții, au discutat chiar și cu un psiholog, pentru a înțelege mai bine motivațiile comportamentului lor.Nu au avut scenariu nici la filmare, ci primeau doar mici indicații de la regizor despre ce urmează să dezvolte a doua zi. Structura narativă e dependentă de exercițiul actoricesc, căci povestea nu înaintează pe evenimente, ci pe ciocnirile dintre personaje și disponibilitatea actorilor de a arăta vulnerabilitate. În Ilegitim, Adrian Titieni este capul familiei Anghelescu, un bărbat văduv de un an, ai cărui trei copii deja adulți îl confruntă când află că era unul dintre medicii care raportau avorturile ilegale în perioada comunistă. Disputa escaladează și scoate la iveală comportamentul abuziv al tatălui, dar și efectele unei astfel de creșteri asupra instabilității emoționale a copiilor săi.
     Hotel Dallas este o co-producție România/SUA, regizată de Livia Ungur și Sherng-Lee Huang, având premiera pe 15 februarie, la una dintre sălile complexului CineStar, în cadrul secțiunii Panorama Dokumente. Are în comun cu Chuck Norris vs. Comunism (regia Ilinca Călugăreanu) intenția de a specula influența culturii populare americane în România comunistă, dar nu îi împărtășește naivitatea ideologică. În timp ce Ilinca Călugăreanu își construiește documentarul formulând (cel puțin) naiva idee că revoluția a fost provocată de filmele de acțiune americane din anii 80, care intrau în țară ilegal, pe casete video, Hotel Dallas oscilează între ficțiune și documentar, nuanțând complexitatea perioadei. Fenomenul pe care-l atacă Ungur și Huang este popularitatea serialului Dallas în România comunistă, singurul serial american permis. E adevărat că și Hotel Dallas aduce în discuție ideea că serialul american i-ar fi învățat pe români un tip de capitalism corupt (modelul personajului J.R.), însă afirmația e mai degrabă ironizată decât confirmată. Alcătuit din reconstituiri comice (un grup de elevi pioneri joacă moartea lui Bobby pe dialoguri pro-socialism), momente muzicale, interviuri despre serialul Dallas și alte momente fanteziste, filmul folosește toate aceste elemente permițând ca din alăturarea lor să reiasă contradicția afirmațiilor. Hotel Dallas este o meditație interesantă asupra epocii, dar uneori merge în direcții gratuite, dar spectaculoase – nu am înțeles ce căuta Brâncuși aici, de exemplu.
Altfel, a fost bine primit de public la Berlin și mulți dintre spectatori au rămas la discuția cu Sherng-Lee Huang, care mărturisea că îi e greu să vorbească despre film în lipsa soției sale, Livia Ungur, care nu a putut călători fiind însărcinată. Huang a explicat că Livia nu este fiica magnatului din Slobozia, așa cum apare în film, deși tatăl ei îl interpretează pe acesta. S-a mai discutat despre structura narativă a filmului, despre nevoia cinematografiei de a depăși limitele paradigmei clasice și delimitările dintre realitate și ficțiune.
     La Generation 14plus a fost inclus O noapte în Tokoriki, cel mai recent scurtmetraj al Roxanei Stroe (Black Friday). Cum Ilegitim mi se pare binevenit pentru chestionarea patriarhatului abuziv, scurtmetrajul Roxanei e printre foarte puținele filme românești queer. Acțiunea debutează festiv cu petrecerea de majorat a Geaninei (Iulia Ciochină), la care e invitat tot satul, și care escaladează către o încurcătură amoroasă neașteptată. O noapte în Tokoriki concurează pentru Ursul de Cristal, dar și pentru Teddy Awards, cea mai faimoasă distincție pentru un film queer și singurul de acest fel dintr-un festival de categoria A. Teddy Award aniversează anul acesta cea de-a  30-a ediție în cadrul Berlinale, iar din juriul acestui an face parte și Alexandra Carastoian, directoarea Feminist and Queer International Film Festival din București.
     Au fost puține filme românești la ediția acestui an a Berlinale. Pe lângă cele deja enumerate, prezențe românești semnificative au avut Cosmina Stratan, care joacă în Shelley, proiectat la Panorama, actrița Cristina Flutur, care a susținut o conferință pentru participanții la Talent Campus, iar criticul de film Dana Duma este în juriul FIPRESCI.