Unii oameni cresc transparenți. Tinerețea le învăluie adolescența, maturitatea le îmbrățișează pe amândouă, senectutea li se suprapune, vârstele se adaugă una peste alta, iar avalanșa vârstelor impunătoare, degeaba se înverșunează să facă invizibil copilul de odinioară.
„Copilăria e o țară uitată” — așa își începe Hartley un roman tulburător, dar, în cazul de față, afirmația sa generică și tristă e neadevărată. Caci „cazul” este al unei flinte care și-a făcut copilăria sălaș și, ca orice copil care n-a avut încotro și a trebuit să crească, revine la țară de neuitat ca la adevărata sa matcă. Fiindcă Elisabeta Bostan nu e o îndrăgostită de copii și lumea for, nu e o apologetă a copilăriei cu plânsul și splendoarea ei, ea este, pur și simplu, zămislită de copilărie ca un simbol al ei.
Filmele ei iscă o stare de vis. Vorbele ei nasc o stare de entuziasm, faptele ei, o stare de lucru. Afirm acestea în urma unor observații personale, căci trebuie să mărturisesc că am observat-o, are în șir, la catedră. Culeg din propriul meu jurnal, în care „cazul”
Elisabeta Bostan ocupă un capitol lung, încă neîncheiat, cuvintele inspirate de prezența sa de pedagog, când dincolo de farmecul prelegerilor teoretice, dincolo de atmosfera de tandrețe cu asperități menținută la cursuri, se adaugă senzația produsă de zâmbetul de blândă ghidușie.
Cel mai recent film al sau,
Unde ești, copilărie? o întoarcere în timp cu douăzeci de ani, nu emoționează numai prin unda sa nostalgică, nici doar prin farmecul copiilor de-acum două decenii, deveniți între timp adulți și ocupați, ci și prin ideea liant a întregii povestiri: Alexandra, fosta Măriuca, azi studenta a regizoarei care, probabil, i-a insuflat o doză bună din propria tenacitate. Tânăra înarmată cu un aparat de filmat, străbate calea întoarsă-n timp întru regăsirea propriei copilării. Pentru cine le cunoaște îndeajuns pe amândouă, poate că niciun gând nu e mai semnificativ ca acela că întâlnirea fetiței de cinci ani cu o regizoare aflată, pe atunci, la începuturile sale, a determinat, peste ani, o nobile preluare de ștafeta. Și poate că nimic nu ne spune mai mult despre Elisabeta Bostan ca prezența acestui personaj, Alexandra, cineasta care pornește cu aparatul de filmat să-și recupereze copilăria. Căci însăși Elisabeta Bostan e un artist care și-a făcut din film profesiunea de credință și cale de permanentă zăbava în copilărie, copilăria în care se păstrează cu atâta sfințenie, în care se întoarce cu atâta prospețime încât, deși versurile eminesciene. „Astăzi chiar de m-aș întoarce/ A-nțelege nu mai pot” parcă n-au sunat nicicând atât de răscolitor ce-n acest film, eu socot că pentru Elisabeta Bostan afirmația e fără rost. Căci ea, desigur, mai poate...
