...exerciţii de libertate şi indicaţii de partid
Una dintre cele mai interesante publicaţii înainte de decembrie 1989 a fost revista de film Cinema. Atractivă şi bine informată, a apărut lunar din 1963 până în decembrie 1989, când ultimul număr a devenit Noul Cinema. A pornit cu un format mai mic, 21x27 cm, apoi 24x30 cm, şi de la numărul 3, s-a stabilit rnărimea standard 26x34 cm. A început cu 32 pagini, a oscilat mulţi ani între 42 şi 64, apoi a scăzut brusc la 24 de pagini, în care erau incluse, în ultimii ani, tot felul de imagini şi texte cu Nicolae Ceauşescu. [...]
La chioşcuri, între ziarele cenuşii ale vremii, mi-au atras atenţia mai multe coperte ale revistei Cinema. Când le-am revăzut recent în colecţia Bibliotecii Academiei Române (cota: PII 33174), senzaţia că, într-o vreme, semănau cu revistele de străine mi s-a reconfirmat. Un exemplu: de sub o căciulă albă de blană şi un mantou imaculat, tot de blană, un fulg de nea, nişte ochi mari şi faţa mirată a Margaretei Pâslaru, cântăreaţă, nelipsită din emisiuni TVR, actriţă de film şi teatru, pe coperta I din Cinema numărul 1 (37), din ianuarie 1966. Fotografia a fost realizată de Aurel Mihailopol. Colaborarea acestuia la revista Cinema s-a întins peste ani. Privindu-le retrospectiv, copertele realizate de el sunt remarcabile, atât prin calitatea imaginii, originalitatea compoziţiei, cât şi prin soluţiile pe care le-a găsit, pentru a contracara varii indicaţii de partid primite la redacţie. Copertele semnate de Aurel Mihailopol excelează în profesionalism şi ingeniozitate.
N-a fost însă singurul fotograf de talent care a colaborat la revista Cinema. Între realizatorii de coperte s-au numărat, la început, I. Hananel, Heddy Löffler, Clara Spiţer, Dan Grigorescu, S. Medrea, P. Iordănescu şi Maria Catargiu, apoi, de la sfârşitul anilor '70, pentru perioade mai lungi, Emanoil Tânjală şi Victor Stroe.
Exerciţii de liberate, în căutarea unui stil propriu
Evoluţia în timp a copertei a dus de la portrete memorabile de vedete din România, tratate la egalitate cu cele din publicaţiile occidentale, în primii ani de apariţie, la coperte patetice, cu doi, trei actori, până la şapte persoane pe copertă. La sfârşitul anilor '80, până şi imaginile cu grupuri de actori au fost des înlocuite cu multiple scene din filme. Unicul portret admis şi repetat ad nauseam era cel al lui Nicolae Ceauşescu, singur sau împreună cu Elena Ceauşescu. Propun să survolăm împreună această evoluţie. Privindu-le cu atenţie, copertele revistei române de film, publicate între 1963 şi 1989, oglindesc elocvent istoria complexă şi contorsionată a aproape trei decenii de experiment comunist.
În 27 de ani de apariţie s-au realizat peste trei sute de numere. Interesant de semnalat, în tot acest timp, Cinema a avut doar trei redactori-şefi. Primele două numere pe 1963 au fost girate de regizorul Victor Iliu. Au urmat Ioan Grigorescu (3/1963 – 2/1964), Eugen Mandric (3/1964 – 4/1965) şi Ecaterina Oproiu (5/1965 – 12/1989). Un amănunt demn de reţinut: subtitlul cu care s-a lansat revista şi anul când acesta a trebuit schimbat. Iniţial revista se numea Cinema. Revistă lunară de cultură cinematografică. Din 1974 a devenit Cinema. Revistă a Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste. Vom vedea că nu e întâmplătoare nici libertatea anilor '60, nici data când lucrurile încep să se schimbe fundamental.
Pentru început să ne oprim la primii ani şi primele imagini. Voi avea în vedere nu doar coperta I, ci şi coperta IV, Ia fel de importantă pentru cititorii spectatori de film. În echilibrul dintre eroii lor (actori români şi actori străini) se poate citi mult. Primul an de apariţie aduce pe coperta I următorii actori români: Lica Gheorghiu şi Colea Răutu, Silvia Popovici, Irina Petrescu, Radu Beligan, Sanda Toma, Elena Ioachim [Caragiu], Victor Rebengiuc, Emanoil Petruţ şi Iurie Darie. În august şi decembrie pe prima copertă figurează Brigitte Bardot şi Claudia Cardinale. Pe coperta IV dinamica este diferită. Nu lipsesc actorii români: Cristea Avram, Lica Gheorghiu (din nou!) şi Florin Piersic. Sunt prezenţi şi câţiva actori reprezentativi din „lagărul socialist”: Jana Prohorenco, Jana Brejchova şi Nevena Kokanova. Coperta este însă dominată de vedete din Occident: Dany Saval, Jean Marais, Caba Betina Acevedo şi Susan Strasberg. Pentru toţi, imaginile sunt obţinute de la agenţii de publicitate străine. Acestea din urmă au furnizat de regulă şi fotografiile tip afiş, pe pagină dublă. În primii zece ani de apariţie, revista Cinema şi-a putut delecta cititorii cu nenumărate imagini de clasă, cu vedete române şi străine. Prezenţa lor se justifica pentru că erau cu toţii în actualitate prin filmele pe care publicul din România le putea vedea fără oprelişti sau intruziuni dictate de cenzură.
Câteva observaţii despre primul număr al revistei. Coperta e deosebită şi din punct de vedere vizual. Pe fond negru, apare un detaliu: ochi înconjuraţi de un cerc, pe două rânduri de pătrate colorate. O imagine abstractă, elaborată şi neobişnuită. Designul copertei e nesemnat, dar se simte aici aprobarea şi gustul plasticianului regizor Victor Iliu. Pe copertă nu e notată luna, doar anul 1963, şi, cum spuneam mai sus, nu e menţionat nici redactorul-şef.
Privind copertele primelor numere, devine clar că revista îşi caută stilul şi este încă nesigură de formula găsită într-un moment sau altul. Astfel, numărul 2 schimbă radical formatul — pe coperta I, o dungă verticală albastră şi în stânga titlul Cinema, la dreapta Lica Gheorghiu şi Colea Răutu, interpreţi principali din Lupeni '29, atunci în filmare. Numărul 3 afişează o nouă schimbare de design – pe coperta I, Silvia Popovici.
Compoziţional, fotografia semnată de I. Hananel este special gândită pentru copertă. În culori calde, imaginea actriţei lasă spaţiu în partea de sus a cadrului. Caseta cu titlul scris pe silabe, în trei rânduri, este elegant plasată deasupra. Grafica se impune de această dată şi va rămâne neschimbată până în 1989. Interesantă este şi coperta IV — aici apare afişul la Codin şi anunţul participării filmului la cel de-al XVI-lea Festival Internaţional de la Cannes. Coperta e memorabilă nu atât grafic, cât pentru informaţia pe care o oferă cititorilor. Pelicula este între primele, într-o lungă serie de co-producţii româno-franceze — adaptare cinematografică după Panait Istrati, în regia lui Henri Colpi şi scenariul lui Dumitru Carabăţ, în colaborare cu Henri Colpi şi Yves Jamiaque. Filmul a fost comentat în presa franceză şi premiat pentru scenariu şi calitatea imaginii. Codin n-a fost însă un caz de excepţie. La sfârşitul anilor '50 şi în anii '60, filmul românesc participa des în competiţii de anvergură. La Cannes, spre exemplu, era o prezenţă constantă şi apreciată de jurii. Seria de premii a început spectaculos în 1957, cu Scurtă istorie, care i-a adus lui Ion Popescu-Gopo mult râvnitul Palme d'Or, pentru scurtmetraj de animaţie. În 1965 premiul de regie i-a fost acordat lui Liviu Ciulei, pentru Pădurea spânzuraţilor, iar în 1966 Mircea Mureşan a câştigat premiul de debut cu Răscoala.
În primii ani, una dintre cele mai neobişnuite coperte a apărut în martie 1965. La chioşcurile de ziare, între chenare negre, portrete îndoliate şi ceremonii funerare, am remarcat numărul 3 (27) al revistei Cinema. Aici coperta I (o simplă pată de culoare gri deschis) este concepută în directă legătură cu coperta IV un colaj de şapte imagini cu Gheorghe Gheorghiu-Dej în diferite acţiuni politice.
Am observat în rândul din mijloc, alături de Gheorghiu-Dej şi o pionieră, prezenţa lui Nicolae Ceauşescu. E prima oară când se strecoară, cu discreţie, figura acestuia în Cinema. E un preludiu la ce va urma. Această copertă, care marchează un eveniment cu profunde implicaţii în istoria României, este remarcabilă. Impactul asupra cititorului este maxim prin absenţa imaginii pe coperta I. Până şi conceptul de culoare este scos din ecuaţie. Singurul lucru cu care rămâne privitorul este ideea de „gol”. Coperta IV continuă vizual comentariul prin colajul de imagini. Într-o lume dominată de figura „secretarului de partid”, cititorul este pus faţă în faţă cu trecutul, în persoana lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi (prin intuiţia formidabilă a celui care a făcut designul acestei coperte nesemnate) cu viitorul, în persoana lui Nicolae Ceauşescu.
În acelaşi an, în luna mai, la conducerea revistei, în locul lui Eugen Mandric, a fost numită Ecaterina Oproiu. Prin talent, pricepere şi iubirea cu care a dus mai departe şi a apărat această publicaţie în anii când, prin crize de hârtie, umilitoare indicaţii de partid şi repetate ameninţări cu desfiinţarea, Cinema a reuşit să rămână vie pentru un număr mare de cititori, ea s-a dovedit un redactor-şef exemplar. Revista „se vinde”, mărturiseşte în jurnalul publicat recent Ecaterina Oproiu: „În primele zile de la apariţie se vinde ca pâinea caldă. Uneori se vinde cu suprapreţ. [...] Prin 1974, tirajul oficial era de 250.000 de exemplare.” Insuficient pentru numărul de cititori. Revista dispărea repede de la chioşcurile de ziare, lumea o împrumuta, iar pentru mulţi, soluţia era abonamentul. Într-o vreme în care, ca să-şi vândă tirajul, publicaţii precum „Scânteia” trebuiau abonate obligatoriu de salariaţi în întreprinderi şi instituţii, Cinema n-a avut niciodată probleme cu difuzarea.
Explicaţia?... Cu siguranţă un factor important a fost elementul vizual, cu alte cuvinte, atractivitatea constantă a copertelor. Relevanţa lor, frumuseţea fotografiilor, prezenţa marilor vedete număr după număr, toate acestea făceau din Cinema o revistă plină de interes şi foarte aşteptată. Nu numai atât. Din punctul de vedere al redactorului-şef: „Revista e unică în domeniul ei. [...] Se adresează unui public amator de filme, de actori, şi, mai ales de actriţe. Deci, porneşte de la un interes care nu ne face mai deştepţi, dar ne face mai vii. În fine, revista informează. Nu informează precum „Cahiers du cinéma”, dar, dacă o iei în mână, afli că, pe lumea asta, pe lângă realismul socialist, mai există şi un neorealism. Hoţii de biciclete ne-au deschis ochiul din ceafă.” Atât de bine l-au deschis, cel puţin în anii de relativă libertate ai deceniului al şaselea, încât, în 1966, revista a primit premiul pentru cea mai bună publicaţie de specialitate la Bienala de la Veneţia!
Anul 1965 este important şi pentru că, începând cu numărul 9 (33), atrage un fotograf de anvergură, pe Aurel Mihailopol. Prima copertă semnată de acesta a avut-o ca protagonistă pe Adriana Niculescu. Dincolo de compoziţia inspirată şi fotogenia actriţei, imaginea este de reţinut şi pentru rolul subtil pe care şi l-a asumat în promovarea premierei filmului Răscoala, în regia lui Mircea Mureşan. Acesta nu este un fenomen izolat. În cazul revistei Cinema, rolul unei coperte reuşite era nu doar să vândă cât mai multe exemplare, ci şi să transforme cititorii în spectatori de film. Aşa se explică prezenţa actorilor foarte des fotografiaţi în decor, pe atât de multe coperte. Un exemplu în acest sens este numărul 12 (60) din 1967 cu Florin Piersic în costum de epocă. Imaginea este în avant premiera filmului Bătălia pentru Roma, o producţie germano-italo-română, atunci în lucru la Studiourile de la Buftea. Între interpreţii principali trebuie menţionaţi aici Orson Welles, Laurence Harvey, Klaus Kinski şi Sylvya Koscina.
La sfârşitul anilor '60, premierele marcate de coperte (toate semnate de Aurel Mihailopol) semnalează un fenomen demn de reţinut în istoria cinematorgrafului românesc: co-producţiile şi prestaţiile cu studiouri de clasă din Occident. Acestea au adus realizatori de marcă şi actori cunoscuţi în România. Simpla trecere în revistă a copertelor Cinema dezvăluie proiecte şi vedete importante. Astfel, în numărul 11 (35) din 1965 o vedem pe Marina Vlady în rolul Monei din Steaua fără nume, în regia lui Henri Colpi, atunci în filmare. Numărul 1 (37) din 1966 readuce în discuţie acelaşi film prin fotografia lui Claude Rich pe coperta IV. Referinţe la Dacii, o co-producţie Franco-London Film, în regia lui Sergiu Nicolaescu, au apărut pe copertele revistei Cinema mult înainte de premiera care a avut loc pe 9 februarie1967. Amza Pellea (interpretul lui Decebal) este protagonistul copertei IV a numărului 5 (41) din 1966, actriţa franceză Marie Jose Nat figurează pe coperta I a numărului 7 (43) din acelaşi an. Din nou, ambii sunt fotografiaţi de Aurel Mihailopol pe coperta numărului 2 (50) din 1967, luna premierei. Columna, o co-producţie româno-germană cu CCC Filmkunst, în regia lui Mircea Drăgan, s-a bucurat de un tratament similar. Filmul a fost semnalat înainte de premiera din 18 noiembrie 1968, pe coperta I a numărului 6 (66) din acelaşi an: în fotografie Ilarion Ciobanu şi Antonella Lualdi, doi dintre actorii principali, în costume de epocă. Co-producţia româno-franceză Şapte băieţi şi-o strengăriţă, în regia lui Bernard Bordery, a beneficiat şi ea de ajutorul imaginii vehiculate pe coperta Cinema înainte de premiera din 26 iunie 1967. Astfel, pe coperta IV a numărului 8 (44) din 1966 a apărut Jean Marais, iar în luna următoare, pe coperta I a numărului 9 (45), s-a publicat o fotografie de grup cu patru din actorii principali: Marilu Tolo, Şerban Cantacuzino, Jean Lorin Florescu şi Florin Piersic. Compoziţia nu e forţată, lumina cade blând pe chipurile destinse ale vedetelor surprinse într-o pauză de filmare. Nimic deosebit aici, dar din perspectiva a ceea ce va urma, când regimul fotografiilor publice avea sa fie dramatic revizuit de cenzură, această fotografie de grup prefigurează halucinant viitorul. Spre deosebire însă de anii '80, când doar portretele colective de actori mai erau admise pe coperte şi acestea deveniseră inevitabil exerciţii forţate, făcute cu chin şi din obligaţie, coperta cu actorii din Şapte băieţi şi-o strengăriţă este prin excelenţă armonioasă, n-are nimic tensionat, şi, ca atare, e o bucurie s-o priveşti. Ca un simplu cititor te simţi aproape de vedete, ca spectator îţi notezi mental un film, pe care îl ai de văzut.
Eficacitatea cu care o producţie poate fi promovată de o revistă cu succes la public se vede şi la Mihai Viteazul. Filmul este de data aceasta o producţie autohtonă de anvergură, în regia lui Sergiu Nicolaescu. În 1969, filmul intră în pregătire. Se pun la punct cele 32 de decoruri interioare, se selectează 37 de locuri de filmare amenajate şi se creează costumele (11.000 de costume pentru figuraţie, militari austrieci, turci, valahi, moldoveni, transilvăneni, ţărani, 15 costume ale personajului principal, prototipuri de armuri pentru oameni şi cai, tunuri şi armament individual de epocă). În martie 1970 filmările (care s-au desfăşurat la munte, la mare, în castele şi cetăţi româneşti, la Roma, Viena, Praga şi Istanbul) se apropiau de sfârşit. Filmul a angajat 240 de actori din 10 teatre, circa 7.000 de figuranţi, 700 de cai şi 80 de cascadori. O superproducţie după toate regulile genului, filmul a beneficiat şi de un aparat publictar pe măsură. Interesantă de urmărit este reacţia revistei Cinema în această campanie. În partea a doua a anului 1970, trei numere succesive au pe coperte imagini cu referinţă directă la Mihai Viteazul. Toate sunt înainte de premiera filmului, care a avut loc pe 13 februarie 1971, deci informează şi pregătesc spectatorii pentru lansarea care va urma. Astfel, pe coperta I a numărului 6 (90) din 1970, imaginea aleasă este o compoziţie cu ostaşi în costume de epocă.
E clar o secvenţă de luptă, dar important de notat aici este faptul că nu e preluată direct o scenă de film. Avem de-a face cu o fotografie originală, semnată de Aurel Mihailopol, special pentru coperta revistei. Cadrul e neutru şi îl simţim cumva fluid, sugerând subliminal ideea de operă în lucru. Nu apar decât figuranţi şi cascadori pe cai. Nimeni nu priveşte în aparat. Unghiul de fugă este pe marea care se vede învolburată în fundal. Spre ea cei mai mulţi privesc în aşteptare. O fotografie subtilă, în dialog evident cu privitorul căruia i se dezvăluie nu un cadru de film, ci un moment inedit de la filmare. Aceasta este imaginea care deschide o lungă serie dedicată lui Mihai Viteazul. În luna următoare, pe coperta IV a numărului 7 (91), în armură, apare Ion Besoiu în rolul lui Sigismund Bathory. În fine, tot înainte de premieră, pe coperta I a numărului 8 (92) din august 1970, interpretul rolului titular, Amza Pellea. Portretul în semiprofil semnat tot de Aurel Mihailopol, este memorabil. Aici avem măsura în care un actor de forţă poate colabora cu un fotograf inspirat. Rezultatul este o imagine iconică reamintind perfect efigia unui erou de legendă, nu neapărat aşa cum a fost, ci cum ni-l închipuim fiecare, influenţaţi de istoria pe care am învăţat-o. Şi după premiera din februarie 1971, Cinema a susţinut în continuare difuzarea filmului. Actori cu roluri importante în Mihai Viteazul au fost constant invitaţi să apară pe copertele revistei în cursul anului 1971. Pe coperta I a numărului 1 (97) îl regăsim pe Septimiu Sever (rolul pe care l-a avut în film a fost Radu Buzescu), pe coperta I la numărul 4 (100) în acelaşi an o vedem pe Ioana Bulcă (Doamna Stanca). În fine, Irina Gărdescu (Rossana), protagonista copertei IV a numărului 6 (102), închide seria de imagini cu referinţă la Mihai Viteazul, din 1971.
De multă popularizare s-a bucurat şi Buzduganul cu trei peceţi, în regia lui Constantin Vaeni şi scenariul lui Eugen Mandric. Premiera a avut loc la 12 septembrie 1977. La doar cinci ani după producţia lui Sergiu Nicolaescu, încă un film care readuce în discuţie subiectul Mihai Viteazul. De data aceasta pelicula este patriotardă şi îngheţată într-o interminabilă serie de „discursuri pe cai”. O menţionez însă pentru că e simptomatică şi reflectă perfect conul de umbră, mini-revoluţia culturală în care fusese aruncată societatea românească.
Indicaţii de partid şi regimul fotografiilor publice
Vara anului 1971 a însemnat, prin aşa numitele „Teze din iulie”, un moment dificil şi cu urmări nefaste pentru cultură. Câteva cuvinte despre ce sunt, de fapt, aceste „teze” şi contextul în care au apărut. Este vorba aici despre şedinţa din 6 iulie a Comitetului Politic Executiv al CC al PCR în care, sub influenţa spectacolelor de masă de pe străzi şi stadioane din China şi Coreea de Nord, Nicolae Ceauşescu a decis că lucrurile se mişcau prea liber şi elitist în cultura română. Schimbarea de macaz s-a produs după vizita secretarului de partid în ţările sus numite. N-a fost o surpriză însă. Chiar şi înainte de celebra şedinţă au existat momente care prevesteau restrângeri serioase ale libertăţii de expresie. Un exemplu este filmul Reconstituirea, în regia lui Lucian Pintilie. Incomod, articulat şi şocant prin critica aproape nedisimulată pe care o face asupra puterii, filmul a creat controverse în perioada de montaj-sonorizare şi s-a oprit înainte de premieră. După o vizionare clandestină la Buftea şi o serie de presiuni (mai ales în cadrul Uniunii Scriitorilor) în favoarea filmului, Reconstituirea a fost lansat în difuzare fără publicitate şi premieră de gală abia în ianuarie 1970. Filmul s-a bucurat imediat de o audienţă deosebită la public (coada la casa de bilete a cinematografului Luceafărul din Bucureşti se întindea până la Biserica Rusă). La scurt timp, autorităţile l-au retras, speriate, de pe piaţă. [...]
Ideea că Ceauşescu ar fi lansat „Tezele din iulie” sub influenţa vizitei în China şi Coreea de Nord nu este acceptată de toţi. Despre momentul „iulie 1971”, Dumitru Popescu, fost demnitar în CC al PCR, susţine că. „nu a fost nicio minirevoluţie culturală, îngheţul începuse din 1968.” [...]
Inevitabil, presa vremii a oglindit noile directive, întărirea cenzurii şi îndrumarea directă a artei de către partidul comunist. Interesant însă, chiar dacă, în interior, revista Cinema a început progresiv să reflecte noile directive, copertele şi-au păstrat stilul atrăgător şi libertatea de expresie până în decembrie 1973. Mai mult, Cinema a continuat să apară cu subtitul „Revistă lunară de cultură cinematografică” până în a doua jumătate a anului 1974, când apelativul a fost schimbat în „Revistă a Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste”. De menţionat aici că sus numitul Consiliu se crease cu mult înainte, prin Decretul 301 din septembrie 1971.
Concepţia grafică a copertei a rămas, cum spuneam, în mare neafectată o vreme după „Tezele din iulie” 1971. Ultimul număr din 1973 însă, sub pretextul relatării unei vizite oficiale în Statele Unite, a adus pe coperta I, sub candelabrul de la Casa Albă, în ţinute de gală, pe Nicolae şi Elena Ceauşescu fotografiaţi împreună. cu Richard şi Patricia Nixon. Aceasta e imaginea care a deschis calea cultului lui Ceauşescu pe copertele revistei şi a blocat treptat accesul unui singur actor în imagine. În editorialul dedicat documentarului despre vizita în SUA citim: „Pelicula care a înregistrat importanta întâlnire între cei doi şefi de stat nu este, fireşte, numai un film, oricât de important ar fi acest film. Înainte de a aparţine istoriei cinematografiei, acest film aparţine propriei noastre istorii.”
După relativa notă distinctă pe care a făcut-o coperta Cinema până în acest moment, anul 1974 este marcat de tot mai multe fotografii de grup. Există însă. (mai tot timpul) o logică aici, motivată de obicei de faptul că erau solicitaţi actori din filme care rulau în cinematografe la momentul respectiv. Astfel, spre exemplu, în numărul 1(133) îi vedem pe Gina Patrichi şi George Motoi, protagonişti în Trecătoarele iubiri, şi în numărul 7 (139), pe Irina Petrescu şi Constantin Diplan, eroii principali ai filmului Stejar, extremă urgenţă.
Numărul 4 (136) din 1974 se distinge şocant prin două lucruri. În primul rând, designul copertei IV este complet revizuit. De acum înainte portretul unui singur actor (român sau străin) dispare cu totul. În locul lor, puse de-a valma, sunt 6 fotografii (însoţite de text) cu cadre din filme dedicate lui Dimitrie Cantemir. În al doilea rând, şi mult mai grav, pe coperta I apare prima dată Ceauşescu singur. [...]
Intruziunea imaginii lui Ceauşescu, lipsită de gust şi orice măsură, nu s-a terminat aici. Pe coperta I a numărului 8 (140) din acelaşi an, din nou, Ceauşescu zâmbitor, peste un rând de flori. [...]
Numărul este dedicat filmelor cu 23 August 1944. Aici Cinema îşi pierde subtitlul de „Revistă de cultură cinematografică” şi devine „Revistă a Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste.”
Tot de Ion Miclea este semnată şi coperta I a numărului 11 (143) din 1974. Aici Nicolae şi Elena Ceauşescu apar vorbind de la tribună unei mulţimi cu lozinci şi steaguri. [...]
Ceauşescu nu mai apare pe copertă în următorii trei ani: 1975, 1976, 1977. Apoi, din 1978, prezenţa cuplului prezidenţial se restrânge la una sau două apariţii pe an, întotdeauna pe coperta I, cu ocazia zilelor lor de naştere, în ianuarie, sau cu prilejul unor sărbători oficiale ca 23 August sau în aproprierea congreselor partidului. [...]. În total 14 coperte! Imaginile sunt la început de o banalitate fără margini. Privindu-le acum, după ani, observ cum pe parcurs copertele acestea deveneau din ce în ce mai groteşti. Mă opresc, spre exemplu, la Cinema 1 (277) din 1986. Deşi în plină iarnă (e vorba de numărul din ianuarie), într-un parc înverzit, cei doi, zâmbitori şi mai tineri, au un strat de flori roşii la picioare. O fotografie ce pare de vacanţă, el în costum şi un pulover alb pe gât, fără cravată, ea în costum alb. Jos lozinca: „Omagiul vibrant al întregului popor. Omagiul vibrant al cineaştilor.” Lozinca se repetă identic şi în Cinema nr. 1 (288) din 1987. În imagine, o pictură. În faţa unui drapel cu stemă pe fundal, Ceauşescu cu mâna ridicată alături de Elena tot în costum alb şi un buchet mare de flori.
În ultimile patru imagini cei doi Ceauşeşti sunt reprezentaţi în picturi strepezitor de infantile: o dată , cum spuneam mai sus, cu un steag în fundal, de două ori între pionieri, în fine, în fruntea unui grup de „tovarăşi”, într-un cadru de şantier din zona „Casei Poporului” dând indicaţii. Ilustraţiile sunt întotdeauna însoţite de lozinci sterile. Ciudat acest brusc recurs la grafică în cazul în care trebuiau reprezentaţi Nicolae şi Elena Ceauşescu.
E evident că, în ultimii ani, fotografiile, oricât de retuşate, nu-i mai puteau reprezenta pe cei doi nici suficient de frumoşi, nici suficient de tineri. Ultimul semnatar al copertelor Cinema, Victor Stroe, mi-a explicat însă recent că a fost vorba şi de un alt motiv. Tehnologic era mai simplu şi mai sigur să se recurgă la grafică, pentru că hârtia folosită în ultimii ani era de calitate inferioară. Ce deosebire faţă de anii când revista era tipărită pe coli importate din Finlanda! Aceleaşi probleme cu hârtia au făcut ca, în anii ′80, numărul de pagini să scadă dramatic. Procurarea hârtiei pentru revistă devenise, cum mărturiseşte Ecaterina Oproiu, cel mai mare stress, deşi revista scotea banii înzecit. „S-ar putea ca, în curând, foaia asta, «atât de rentabilă», să nu se mai tipărească, fiindcă a început să nu i se mai «dea» hârtie.” [...]
Din 1975, cu două excepţii interesante (Cinema 4 (172), 1977, pe coperta I, Victor Rebengiuc ca Mihai Viteazul în Buzduganul cu trei peceţi, şi Cinema 1(193), 1979, pe coperta I, Florin Piersic în rolul lui Alexandru loan Cuza în Rug şi flacără), nu mai există coperte unde să apară o singură persoană. De aici înainte ilustraţiile sunt exclusiv de grup (cu doi, trei, până la şapte actori) ori cu scene din filme (există, spre exemplu, un număr cu şase scene pe prima pagină – Cinema 7(259), 1984). [...]
Situaţia cenzurii în cultură se adânceşte şi în urma Conferinţei de la Mangalia, din august 1983. În cinematografie, impactul „indicaţiilor” primite direct de la partid e brusc şi brutal: filme oprite după premieră (Faleze de nisip, regia Dan Piţa şi scenariul Bujor Nedelcovici), filme cu premiera amânată (Glissando, scenariul şi regia Mircea Daneliuc) şi filme oprite înainte de copia standard (De ce trag clopotele, Mitică?, regia Lucian Pintilie, după I.L. Caragiale). Filmele cu probleme au dispărut din paginile revistei Cinema. Nici vorbă să mai apară ceva pe coperte. [...]
Cinema a ocolit centenarul Eminescu. Filmul, în parte dedicat poetului, Un bulgăre de humă, era în pregătire. Coperta I a numărului final al revistei (rebotezată Noul Cinema din decembrie 1989-ianuarie 1990) este însă ilustrată de actorii principali ai filmului sus amintit: Dorel Vişan (Ion Creangă), Maria Ploaie (Veronica) şi Adrian Pintea (Eminescu).
Privind acum întreaga colecţie (care a apărut fără întrerupere timp de 27 de ani, între1963 şi 1989 şi a însumat 322 [324] de numere), în calitate de cititor şi spectator de film, nu ca un cineast, am avut surpriza să revăd o revistă atrăgătoare, cu informaţii corecte din ţară, din ţările socialiste, dar şi din vest, coperte cu actori mari şi cu succes la public.
Nu pot să nu regret că, din 1989 până azi, în aproape 25 de ani de libertate şi succese internaţionale ale filmului românesc, n-a mai reuşit să prindă rădăcini o revistă viabilă de cinema. Au fost încercări, la început Noul Cinema, pe urmă criticii s-au grupat în mai multe rânduri, prin casele de film Guild sau Pro, s-au încercat şi local publicaţii de film. Nimic n-a fost durabil. În toamna anului 2013, însă, cu prilejul sărbătoririi a 50 de ani de la înfiinţare, Uniunea Cineaştilor din România a lansat revista trimestrială Film. Au apărut deja patru numere şi îi dorim să reziste. În ultimii ani rubricile de film din ziare şi reviste s-au micşorat ori au dispărut cu totul, iar numărul de spectatori din sălile de cinema e dezolant de mic.
Centrul Naţional al Cinematografiei a publicat Situaţia numărului de spectatori înregistrat de filmele rornâneşti ieşite în premieră în perioada 1990-1997, în care figurează 93 de titluri şi un total de 14.167.952 spectatori. Comparând aceste date numerice cu Situaţia numărului de spectatori înregistrat de filmele româneşti ieşite în premieră până la 31.12.1989, ne dăm seama ce diferenţă uriaşă. Simptomatic, un film ca Nea Mărin miliardar (premiera 5 februarie1979) a avut 14.642.114 spectatori. Mai mulţi aşadar decât întreaga producţie de filme din perioada de după 1989. Nici sondajele mai noi nu par să schimbe situaţia. Unele filme româneşti au mai mulţi privitori în afara ţării. Asta s-a petrecut în paralel cu dispariţia sălilor de cinematograf şi a spectacolelor în general. Bingo, cluburi, discoteci, apariţii de tot felul, sau ruine, lăsate special pentru a recupera terenul, de obicei în centrul oraşelor. E greu să admitem că în zeci de oraşe nu se mai proiectează niciun film, nu mai există turnee cu spectacole de teatru, iar când apare câte un Festival de film românesc sau o Caravană cinematografică, zilele cu proiecţii devin sărbătoare pentru localnici. Românii continuă să ducă o viaţă mohorâtă. Din alte motive decât în perioada comunistă. În contextul în care atunci totul era gri, în atmosfera aceea cenuşie, cum minunat spune Ecaterina Oproiu, revista nu era Aurora Boreală, era însă o pată de culoare. Rolul acelei emisii de culoare era nu doar să informeze (pe cât era cu putinţă) despre ce se întâmpla în lumea filmului, ci şi să ridice moralul în momente când orice speranţă părea pierdută. Tirajul constant semnificativ al revistei şi faptul că în anii dinainte de 1989 sălile de cinematograf erau pline dovedesc că publicaţia şi-a împlinit menirea şi că efortul de a o ţine vie în condiţii din ce în mai grele a meritat. Acum se vede mult mai limpede cât de mult a meritat.
