Filmul e gata, sunt singur în sala întunecoasă. Îl mai văd o dată şi voi spune gata pentru multiplicare. În scaunele goale din jurul meu stau spectatori imaginari, undeva lângă mine este Creangă.
— Aşa-s poveştile, nu le crezi dar le asculţi.
— Ştiu eu, dar filmul e altceva, spectatorul cercetează imaginea cu atentie, îi place detaliul.
— Spectatorul ştie că vede o poveste.
— Ştie nu numai că vede o poveste, ba chiar o cunoaşte pe dinafară! E îngrozitor să auzi în sală spectatori care povestesc ceea ce urmează. Şi povestea asta o ştiu şi copiii, şi copiii vorbesc tare,
— Povesteşte-le în aşa fel încăt să nu ştie ce urmează.
— Vor spune că e altă poveste!
— Nicidecum, vor spune că e alt povestitor!
Mă întorc spre scaunele goale, nu e nimeni în sală, dar aud vocile care vor vorbi despre acest film...
— Poveştile sunt frumoase citite cu glas tare. Ai observat cu câtă atenţie ascultă copiii aceeaşi poveste? Ei găsesc de fiecare dată ceva nou şi tu, oricât te vei strădui, vei fi mereu altul. Contemporanii tăi nu vor să te audă pe tine, om din oraş, vorbind prefăcut cu voce de ţăran. Spune povestea pe legea ta. Dă-i înainte cum ştii tu!
— Dar...
— Nici un dar, am văzut filmele tale, eşti un povestitor, te ascult până la capăt, deşi îmi placi sau nu-mi placi.
Şi filmul curge: câmp, contra-câmp, traveling, racord. Cineva dintr-un scaun gol cască prelung...
— Moş Creangă, aş vrea ca filmul să placă tuturor.
— Crezi că povestea mea a plăcut tuturor când am scris-o?
— Moş Creangă, mi-a plăcut una bună din povestea dumitale, începi aşa:
„Boboc de trandafir din luna lui mai, scăldat în roua dimineţii, dezmierdat de cele dintâi raze ale soarelui, legănat de adierea vântului şi neatins de ochii fluturilor... Sau, cum s-ar mai zice pe la noi în ţărăneşte, frumoasă de mama focului.”
— Fă şi tu filmul aşa...
Lumina în sală s-a aprins, spectatorii din scaunele goale au plecat, mie filmul mi-a plăcut, dar nu mai am cui să-i spun.
