„Convoiu” – cronică de film

     Convoiul, în regia lui Mircea Moldovan după un scenariu semnat de Horia Nicolae Murgu, este încă unul dintre filmele închinate de cinematografia noastră luptei comuniştilor români împotriva fascismului. Încă un film deci pe o temă istorică grandioasă, dar care propune spre deosebire de majoritatea celor precedente rezolvări artistice deosebite, pe alocuri chiar inedite. Originalitatea filmului lui Mircea Moldovan stă chiar în nucleul dramatic al povestirii ce contrazice standardul obişnuit.
     De obicei în astfel de filme miza dramatică converge către o bătălie decisivă, o misiune-­cheie, o înfruntare esenţială în desfăşurarea luptei în ansamblul ei. În Convoiul, miza dramatică este «doar» cea a supravieţuirii.
     A supravieţuirii la umilinţele, provocările şi teroarea la care sunt supuşi un grup de comunişti pe parcursul transferului lor de la o puşcărie la alta. Acţiunea are loc în timpul celor câteva luni de sinistră guver­nare legionară din toamna anului 1940, când se hotăreşte exterminarea comuniştilor a­flaţi în detenţie. Scopul transferului de la o închisoare la alta nu va fi deci altul decât înscenarea unei evadări ce va servi drept pretext plauzibil lichidării întregului grup. Ca spectatori avem acces la această dispo­ziţie secretă, dar viitoarele victime nu au de unde şti ce li se pregăteşte. Ei nu pot decât bănui că «ceva» se pune la cale. Dar acest «ceva» incert, nedefinit este cu atât mai greu de prevenit. Experienţa lor de luptă politică, înfruntările directe cu legionarii, le dau dreptul să se aştepte la orice. Bănu­iala lor este întărită de avertismentele tova­răşilor aflaţi în libertate («Mi-e teamă de o provocare», spune Şiclovan; «Dacă-i păzeşte poliţia legionară, pe drum se poate întâmpla orice», răspunde Feri Baci). Me­sajul celor din afară ajunge la cei dinăuntru prin lanţul invizibil dar mereu prezent al atâtor acte de curaj anonim, înlănţuite în viziunea regizorului şi a scenaristului firesc, fără ostentaţie şi deci cu atât mai convingă­toare. («Mâine s-ar putea să se încerce o provocare împotriva voastră. Cu orice risc nu trebuie să daţi gardienilor motive de intervenţie!», li se transmite; iar întrebarea celor dinăuntru revine prompt «Se pregă­teşte ceva?» «Nu ştim, nimeni nu ştie, dar există un pericol de care trebuie să vă feriţi.») Am reluat acest schimb de replici întrucât ei relevă intenţia autorilor de a plasa întreaga acţiune a filmului sub o cupolă de incertitudini, efectul fiind nu numai suspansul dramatic şi o sporită tensiune emoţională necesare unui atare subiect, ci şi acea notă originală de care vorbeam. Filmul demarează şi se menţine astfel până la final pe terenul acestei bănuieli, teren pe care totul devine posibil, dar nimic nu e sigur, iar aşteptarea acelui pericol, pe cât de incert pe atât de iminent va spori uzura psihică a celor implicaţi şi printr-un efect paradoxal, va contamina în cele din urmă chiar pe cel ce urma să-l declanşeze. Pentru comunişti un singur lucru este clar, salvarea, supravieţuirea lor depinde nu de ceea ce vor face, ci de ceea ce nu vor face. Lor li se cere nu să acţio­neze ci dimpotrivă să nu genereze niciun conflict. Este o întoarcere pe dos a tehnicii dramatice curente al cărei efect este pe cât de neaşteptat pe atât de eficient, căci pe parcursul celor 50 de kilometri ce urmează a fi parcurşi, incidentele se ivesc de la sine. Trecerea convoiului prin sate provoacă reacţii din partea sătenilor, copiilor sau a altor trecători nedumeriţi. Reacţii nedorite care au darul să asmută pe con­ducătorul convoiului, temperament fanatic ce se lasă cu uşurinţă cuprins de beţia puterii ce i se acordase. (lon Anestin rea­lizează un portret prea şarjat al personajului). Treptat, starea de tensiune a convoiu­lui, pornit în pripă şi fără prea multe precauţii, se accentuează, paznici şi deţinuţi de­venind deopotrivă victimele oboselii şi ale timpului nefavorabil. În timp ce şefii legio­nari îşi împart, la un pahar de vin, la adă­postul birourilor, recompensele actelor lor ucigaşe (lon Besoiu şi Costel Constantin cu prestanţa jocului lor experimentat dau personajelor lor aliajul necesar de brutalitate şi servilism) între cei ce mărşăluiesc, deţinuţi şi gardieni (şi ei, cu excepţia şefu­lui lor Moroşan, la fel de neştiutori în pri­vinţa fără-de-legii puse la cale) se deşteaptă, datorită istovirii şi suferinţelor îndurate («Moroşan s-a ţicnit de tot... Că-şi bate joc de puşcăriaşi... treaba lui...- dar noi cu ce-am păcătuit»), o spontană şi firească apropiere umană. Regizorul reuşeşte aceas­tă trecere fără ostentaţie sau stridenţă. Prin nuanţe şi semitonuri el conduce aceas­tă atât de omenească răzvrătire până la punctul culminant: refuzul gardienilor de a executa ordinul, refuzul de a trage. Refuz rezolvat fără retorism politic, şi izvorât parcă din acea sănătoasă împotrivire a românului dintotdeauna de a nu accepta absurdul şi mai ales cruzimea absurdă. Filmul ne redă astfel cu mult mai subtil decât au făcut-o atâtea alte pelicule, acel sentiment general de revoltă şi repulsie pe care oamenii acestui popor, fără să ştie atunci nici prea multă politică, nici ce va urma, l-au resimţit faţă de mişcarea legionară.
     La implicarea spectatorului contribuie în mare măsură şi imaginea. Semnată de Liviu Pojoni în debut de sine stătător, ea are pertinenţa unui reportaj poetic la care l-a condus pe autorul ei cei zece ani de operatorie de televiziune şi experienţa de camerman de la 11 filme de ficţiune. De-a lungul întregului traseu, natura cu mo­mente de mare frumuseţe, filmată în mă­reaţa ei indiferenţă, contrastează dramatic cu chinul celor ce îi traversează plaiurile, dealurile, pădurile. Tot ea oferă în impla­cabila ei pasivitate, gardianului schizofrenic, pretextul unui nou supliciu («La copacul acela... în pas alergător... fuga marş...»), marş epuizant ce va genera acel sentiment de solidarizare opus absurdului; cum tot un element de natură — explozia ploii fil­mată în toată generozitatea ei regenera­toare — va declanşa incidentul culminant. Tot în manieră de reportaj reţine imaginea scenografia satelor, a centrului comercial, a atelierului de tâmplărie cu vivacea lor atmosferă locală, contrastând cu severitatea opresantă a incintei închisorii (scenografia Victor Ţapu). De-altfel se vede că întreaga echipă a lucrat într-o perfectă antantă de gust şi concepţie. Montajul (Gabriela Nasta) pune cu o expresivitate aparte în valoare jocul actorilor, căci rolurile sunt astfel con­cepute încât să depindă în cel mai înalt grad unul de celălalt pentru a compune laolaltă profilul moral al unui unic personaj: convoiul. Regizorul a adus cu succes în distribuţie chipuri noi (Mircea Cosma, Ste­lian Stancu, Nae G. Mazilu, Rozina Cambos) foarte cinegenice prin jocul privirilor, al gesturilor, al ticurilor, actorii reuşind să fixeze fiecare personaj în parte deşi rolurile sunt de mică întindere. Alături de ei câţiva veterani ai ecranului nostru: Ernest Maftei, Aristide Teică sau Margareta Pogonat, aduc atuurile lor de vedetă în roluri de per­sonaje comune.
     În sfârşit muzica. Numele lui Tiberiu Olah ar fi putut să nu figureze pe generic, muzica sa se recunoaşte şi îi exprimă de la primele acorduri. De o rafinată sentimen­talitate şi de un percutant dramatism ea este nu numai o partitură extrem de plăcută auzului ci şi precis adecvată stărilor per­sonajelor şi desfăşurării acţiunii. Numai că regizorul parcă neîncrezător în valenţele dramatice ale unor momente, le supra­încarcă inutil cu avertismentele el sonore.
     Pe ansamblu principalul atu artistic al filmului mi-a părut a fi simplitatea sa. Încă o dovadă că marile teme nu au nevoie de niciun fel de exces.