„Convinge-mă, mă, convinge-mă şi te cred!”, îi explică în Bufetul tipografiei de la Casa Scânteii, un tipograf (linotipist), zis nea Barbu, unui ziarist zis Freneticu'. Freneticu' dăduse la tipar un „Fapt divers”, pe care nea Barbu, când l-a cules, nu l-a vazut cu ochi buni, în sensul că nu l-a crezut, drept care l-a convocat pe Frenetic la Bufet. Ziaristul îi zice lui nea Barbu că degeaba nu-l crede, faptul e chiar adevărat. „Degeaba e adevărat, îi zice nea Barbu, dacă nu m-ai convins... Dacă eu, primul tău cititor, nu te cred... Tu ai datoria să mă convingi... Convinge-mă şi te cred”... Nea Barbu relansează deci un adevăr clarificat de la Boileau încoace („le vrai peut parfois n′être pas vraisemblable”) şi implicit un prim criteriu de receptare a tot ceea ce se leagă de ideea de Actualitate: verosimilitatea... Verosimilitatea e pragul de jos, e baza, e prima probă căreia trebuie să-i facă faţă şi genul numit film de actualitate. Un film de actualitate şi-a propus să fie
Fapt divers, prima cine-premieră a lui ′85,
Andrei Blaier (regia) şi
loan Grigorescu (scenariul).
Dar să revenim la Bufet. Lui nea Barbu nu i se pare verosimilă ştirea Freneticului: cum că într-un sat, fie el din zona Sibiului, un tânăr, în trecere pe o bicicletă, salvează doi copii dintr-un incendiu, după care dispare urgent, cum zice tot nea Barbu, spre satisfacţia sălii, „dispare ca măgaru′-n ceaţă” (replică ce-şi dispută întâietatea în topul simpatiei publicului cu „sforăia de curăţa tencuiala”). De ce? de ce? de ce un om să se ascundă după ce face un bine?, se întreabă nea Barbu cu sensibilitatea netocită nici de vârstă, nici de miile de cuvinte care i-au trecut prin mână în „mediul bun conducător de idei” în care lucrează... Şi poate că totul ar fi rămas „o enigmă, nesplicată”, dacă nea Barbu n-ar fi dat semne de oboseală la slujbă, culminând cu o virgulă între subiect şi predicat. Vederea, inima, vârsta... Cineva care ar privi
Faptul divers exclusiv prin prisma lui „ia din film ce-i frumos”, n-ar putea trece cu vederea ieşirea lui nea Barbu de la doctor. Un diagnostic, o reţetă, pălăria, şalul, servieta din cuier, o glumă... Un moment în care nea Barbu –
Ilarion Ciobanu – seamănă cu o emblemă a debarcării: marea debarcare – Doamna cu coasa, cum o alintă el; mica debarcare – pensia... Tableta de nitroglicerină, spitalul, Doamna cu coasa încep să facă parte din recuzita consumabilă a vârstei... „Uneori mă gândesc că moartea seamănă cu somnul, numai că n-are vise”, hamletizează nea Babu fără să o ştie (... „in that sleep of death, what dreams may come?”...). O anumită stare de vârstă va plana asupra întregului film, chiar dacă va fi vorba doar de o debarcare de câteva zile, un concediu la necerere pentru refacere... Sub pretext că pleaca să dea la păstrăvi, nea Barbu îşi ia Rosinanta o Skodiţă ultrarablagită şi porneşte în căutarea eroului necunoscut... Tonul dominant al faptelor lui şi, implicit, al
Faptului divers va fi mucalit–tandru, „omenesc”, dispus să vadă întotdeauna jumătatea plină a sticlei. Chiar şi secvenţa cu încărcătură satirică, în care beneficiarii actului de curaj al tânărului năvălesc să-şi exprime recunoştinţa, chiar şi această ilustrare a proverbului „pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti” relevă o victorie (la puncte) a toleranţei bonome asupra sarcasmului mizantrop; recunoşti aici o dimensiune constantă a stilului lui Andrei Blaier (vezi, mai ales,
Ilustrate cu flori de câmp şi
Prin cenuşa imperiului)...
Lăsând la o parte acel „ia din film ce-i frumos”, şi coborând pe terenul verosimilităţii, iată doar câteva exemple „de necrezut”:
– felul în care nea Barbu, ajuns la destinaţie, îl descoperă, pe principiul simplei coincidenţe, pe salvatorul amator de incognito. Ilarion Ciobanu, se ştie, aduce în tot ce joacă o tărie de caracter, o greutate morală, o singuranţă neabătută; când zice el „am o şustă”, oricine înţelege că nu poate fi vorba decât de o chestie serioasă. Şi totuşi, când îl descoperă pe anonim în persoana tânărului de Ia staţia de benzină, actorul pare teribil de stingherit, ceea ce marchează un triumf al bunului-simţ natural asupra actoriei ca „meserie de a minţi”...;
– felul în care i se confesează tânărul lui nea Barbu şi, imediat după, felul în care fuge din restaurant aflând că i-a apărut numele în ziar. Tânărul actor
Răzvan Popa îşi transmite personajul cu predilecţie pe lungimea de undă a unui calm drăgălaş; reuşeşte să sugereze firesc firescul, mai puţin neliniştea celui care se simte urmărit şi absolut deloc conflictul personajului cu sine însuşi;
– felul în care nea Barbu şi iubita tânărului aleargă la gară, ba nea Barbu mai şi strigă la tren: „Coboară! de mine nu scapi!” etc. în rolul iubitei: Patricia Grigoriu o frumuseţe stenică, plină de vitalitate, genul „fără probleme”;
– felul, în care, a doua zi după apariţia ştirii în ziar, făcând dovada unei conştiincioase informări, cei trei borfaşi bucureşteni aterizează într-o Lada albă şi într-o stare de exaltare malefică... Punct în care, ca o reacţie de apărare în faţa unui Neverosimil la fel de implacabil ca Doamna cu coasa, filmul îşi schimbă complet registrul şi, dintr-un sobru film de actualitate se transformă comedie în toată legea, o parodie a unui binecunoscut tip de film poliţist.
Faptul divers îşi asumă o naivitate şi un maniheism care trimit la basm; doar că în basm Prâslea avea un singur cap iar Balaurul vreo şapte, care mai şi creşteau instantaneu la loc, pe când în filmul nostru Binele are o mulţime de capete şi de „organe” iar Răul are doar trei — Foarţă! Lică! Piticu! — şi acelea zevzece (foarte pitoresc trio-ul
Virgil Andriescu, Ion Anestin,
Adrian Pintea)... Victoria devine în consecinţă derizorie iar lupta degenerează, vrând-nevrând, în comedie...
Cât despre limbajul cinematografic, el pare că nu şi-a propus altceva decât să se încadreze în limitele corectitudinii. Netulburat de ambiţie, filmul curge ca un râu de câmpie, în care păstrăvii n-au ce căuta...
Opinie separată face secvenţa finală; învăluit în motivul muzical prelucrat în manieră preclasică, iradiind o lumină. blândă de dincolo de vreme, finalul te umple de nostalgie... Parcă ar spune: asta-i pohta ce n-am pohtit...
