În sfârșit, un eveniment cinematografic: Concurs, scenariu și regia — Dan Pița.
Nunta de piatră l-a însemnat din start. Fără să treacă prin faza de tânără speranță, Dan Pița a fost de la început o certitudine. Din capul locului, prezența lui făcea parte din șansa de înnoire a filmului românesc.
Evoluția ulterioară, cu deschideri tematice și disponibilități de gen derutant de mobile, l-au făcut destul de greu clasificabil Să zici că autorul s-a căutat pe sine e imposibil dacă știi că sub titulatura „Pădurea” acest Concurs care iată îl definește — a fost gândit și scris chiar la absolvirea Institutului, prin 1970, deci înainte de prestigiosul său debut. Mai curând trebuie să admitem că în acest deceniu, nelăsându-și talentul să ruginească, făcându-și mâna, cineastul a așteptat cu încredere, dar și cu tact, fericita întâlnire între comanda socială și mărturisirea personală.
O primă mostră de „ce vrea să spună” ne-a dat-o în 1975 cu Filip cel bun. Cum ziceam, Concurs e scris înainte de Filip, dar filmat după. În el sunt infuzate o bogăție de sensuri legate de maturitatea unei creații. În acest film, Pița, în sfirșit, se definește la înălțimea celor mai ambițioase așteptări.
În ce constă timbrul special al acestui Concurs cu o factologie aparent atât de modest-cotidiană, dar finalmente cu o reverberație atât de amplă, de înaltă?
În suprafață plană, povestirea pare o compoziție staccato giocoso. Un grup de colegi de birou își petrec duminica și își bifează, poate, o acțiune sportivă, organizând un concurs de orientare într-o pădure. Grupul are, bineînțeles, un șefuleț, iar șefulețul un adjunct. În ultima clipă cineva devine indisponibil și altcineva trebuie să-i ia locul. Cine? Un băiat cu bicicleta, Puștiul, aflat întâmplător prin împrejurimi. Concurenții fac ce fac toți concurenții din lume: aleargă, se-mpiedică, se încurcă, dau vina unii pe alții, se apropie sau se despart, obosesc, se accidentează, revin, se îngrijorează, fiindcă cineva, un glas de femeie, a strigat: ajutoor! Cine poate să fie? Prin apropiere nu se zărește nimic. Halucinație auditivă ? Tuturor ni s-a părut?
Nu ne aflăm, cum se zice, într-o situație-limită. Dar e o situație de precipitare. Caracterele sunt obligate să se reliefeze. Scoase din convențiile citadine, relațiile umane încep să se apropie de ceea ce sunt de fapt. Istovirea mărește nervozitatea, iar la nervi inhibiția nu mai funcționează. Participanții simt nevoia să spună lucrurilor pe nume, „să spargă buboiul”. Adevărata menire a Concursului pare a fi aceea să ni-i dezvăluie. O primă „concluzie” îi aparține Puștiului: „nu e cazul să vă urâți așa”...
La primuI nivel al lecturii anecdotica aparține deci „feliei de viață”. Personajele sunt autentice, figurile sunt rupte „de-acolo” (lângă cei trei monștri sacri, Dinică, Moraru, lordache, impresionante prin nedorința de a-și bomba prezența, prin inteligența cu care fac corp comun cu o echipă de actori, majoritatea extrași din penumbra teatrelor de provincie; toți admirabili Valentin Uritescu, Vladimir Juravle, Teodor Danetti, Cătălina Murgea, Adriana Șchiopu, Irina Mazanitis, Jorj Voicu, Ion Cocieru etc.); vorbirea are un firesc rar întânit în filmele noastre (curgere spontană, uneori lipsă de caligrafie, de accent de poantă, o intonație care exprimă ortografia stării nu a gramaticii). „Viața” curge sinuos, amestecând previzibilul cu imprevizibilul, adevărul cu minciuna, minciuna convențională cu minciuna fundamentală. Înfigăreții mai obosesc (se ascund în grotă și refuză să continue), suspicionerul șef are sentimente etern omenești (descoperă brusc că vrea să se însoare și să aibă copii. „Mulți!”), răutatea are trepte, bunătatea are limite („are suflet, dar n-are calități”). Mai buni sau mai răi, toți acești tipi care se hărțuiesc neîntrerupt se exasperează reciproc, au ceva comun: toți cunosc, toți respectă sau acceptă, regula jocului. Cu o singură excepție: Puștiul (alt debut excepțional: Claudiu Bleonț). Acest tânăr e diferit de concurenții en titre și opus lor, nu atât pentru că „e bun” (bună e și Tatiana cea mâncăcioasă). Puștiul e singurul care, așa cum zice cineva, „nu cunoaște semnele”. Nu știe marcajul. N-a jucat niciodată jocul. Concurenții nu i-au inspirat nici o simpatie. Dimpotrivă. Dar el îi ajută, îi descurcă și, până Ia urmă, îi scoate la liman. Bineînțeles că nu din solidaritate. Nici măcar din compasiune. Atunci de ce?
Nu e foarte ușor de dat un răspuns la această întrebare. Dan Pița nu mai e cel de pe vremea lui Filip cel bun. Aceeași sensibilitate, aeeeași finețe în observația insului și a mediului. Păstrându-și exactitatea, viziunea cineastului dobândește acum, ceva nou. Un nimb. Autenticul rămâne neștirbit, dar e proiectat într-un spațiu în care verosimilul capătă din când în când un contur fabulos. Întâmplarea se încarcă de semnificația unei parabole (care așează filmul în familia Călăuzei, a Probei de orchestră). Cineastul pune azi în funcțiune nu o estetică nouă, ci îmbogățită. Filmul începe într-o liniște desăvârșită — atmosfera tainei — cu o imagine nonfigurativă. Un lichid verzuliu prelingându-se parcă pe o tablă metalică. Peisaj de laborator sau priveliștea altui astru? Sonuri enigmatice, reverberații electronice încep să se apropie de noi sporind misterul. Aparatul coboară, coboară. Suntem aici? Suntem dincolo? Nu. Suntem pe o alee umezită de ploaie, într-un tunel de verdeață. Asfaltul ud răsfrânge firea ca pe o pânză impresionistă, o siluetă subțire, pe bicicletă, gonește spre capul acestui labirint de apă și clorofilă. Spre o mică pată albă care, în final, va deveni o explozie de alb, o invazie de lumină orbitoare, un spațiu cu frison cosmic, dar deocamdată nu știu unde să ajungem. Acum suntem în penumbra unei alergări spre o țintă neștiută. Aleea, bicicleta, pelerina aurie, fluturândă a ciclistului, un cal alb, costeliv, răsărit pe șosea și drumul... drumul... La capătul lui, un abur lăptos de început de lume, vălătuci de materie vaporoasă care se risipește pentru câteva clipe ca să lase conturul a două porți de fier. Porțile se deschid majestuos, biciclistul pătrunde pe un tărâm necunoscut, nimeni nu poate să spună dacă tărâmul e prietenos sau nu. Siluete nedeslușite de cosași taie iarba, dar fișâitul coasei nu are zgomotul știut. Iarba decapitată scoate un sunet metalic. La capul poienii, printre suluri de ceață, se zărește o mașină gălbuie. Înfășurat într-un văzduh opalescent, sub burnița unor acorduri venite parcă din spațiul stelar, autobuzul pare mai degrabă o navă interspațială. Chipul unei fete văzut prin transparanța unor retorte mărește senzația de pararealitate și deodată, în plin mister —, poc! O bâză arhicunoscută! O bâză jucată cu sete de cele mai pământene personaje. Comentarii voit anoste. Lovituri date cu năduf. Muzica astrală s-a topit într-un foarte familiar: Bîîîzzz ! Bîîîzzz! Cum, pe ce planetă suntem?
Cu o subtilitate remarcabilă, Pița sprijină tot edificiul filmului pe linia imaginară care nu separă, ci unește două realități: realitatea privită cu ochii oftalmologilor și realitatea văzută cu ochii poeților. Faptele au în același timp și concretețe realistă și o dimensiune mitică. Flancat de un operator care, din debut țâșnește în avangarda meseriei sale și de un compozitor superdotat, cult, aflat pe o treaptă internațională, în intimitatea muzicii acestor decenii (să-I apropiem de Jean Michel Jarre, de Vanghelis?) flancat, zic de Vlad Păunescu și de Adrian Enescu, regizorul dă, adeseori, acțiunilor celor mai prozaice un halou care amplifică semnificațiile prin succesive suprapuneri. Întâlnirea cu autocamionul plin cu găini bezmetice este un episod amuzant. Numai atât? Concurenții împing matahala nu gălăgios, ci într-o liniște selenară. Picioarele se opintesc în glod. Peste planetă plouă tăcut cu frunze și fulgi. Nuntașii apar și ei în pădure, desprinși parcă dintr-o nebuloasă primordială, întovărășiți de o muzică celestă. De-abia târziu, după ce siluetele se descifrează, muzica sferelor trece în terestre acorduri de țambal. Elementele povestirii capătă pe parcurs o aureolă mitică. Las la o parte calul alb, descoperit de autor cu mult înainte de a deveni un simbol curent, descoperit, spun, în proza lui Agârbiceanu (calul e solul, când apare el ceva trebuie să se întâmple). O forță care depășește diurnul încarcă lucruri, apariții, evenimente: busola devine obiectul unei dispute plină de conotații, călătorul întâlnit în drum și chestionat: mai e mult până...? e și surd și mut. Pădurea e plină de alte semne decât cele topografice: balta, șarpele, câinii turbați, izvorul. Țipătul care pe hârtie apare ca un mic accident de parcurs, se transformă în acțiune într-un simbol universal tragic. Toți aud țipătul femeii (un viol abia sugerat într-o scenă filmată într-o tăcere absolută, într-un plan foarte îndepărtat), toți aud, dar cu excepția tânărului, nimeni nu sare în ajutor. Vasile minte că n-a țipat nimeni, ca să nu se încurce într-o situație neplanificată și să dea peste cap procesul verbal. Panait nu vrea să recunoască, printre altele, pentru că e gelos pe puști. Responsabilul cu bomboanele e grăbit să plece la nuntă, dom' consilier e prea laș, femeia grasă e, de fapt, prea slabă. În film sunt patru țipete distincte. La început, țipătul fetei necunoscute. E țipătul deznădejdii. La mijloc, două țipete intermediare, ca să zic așa: tipătul isteric al Laviniei exasperată, țipătul aproape neauzit al femeii cumsecade care se trezește față-n față cu șarpele. În final, țipătul lui, al băiatului, care nu e nici desperat, nici isteric, nici neputincios. Băiatul nu țipă imediat. Țipă după ce privește îndelung victima lașitații, țipă după ce emoția a ajuns la creier. Țipatul fetei violate este S.O.S.-ul disperării. Țipătul băiatului este S.O.S-ul reflecției, al lucidității. Țipătul mâniei justițiare conținut de orice speranță, căci ce e acest puști izbăvitor, călare nu pe balaur, ci pe bicletă, înveșmântat nu în zale, ci în fâș auriu (pelerinele celorlalți, — ați observat? — sunt negre), ce este, zic, acest laic arhanghel, dacă nu însăși întruchiparea ideii de speranță ?
Fiecare compartiment al acestui film: scenariul, regia, interpretarea, imaginea, muzica, banda sonoră, cer cu prisosință analize care să explice interjecțiile admirative și superlativele „excepțional” „film de referință” etc. Să nădăjduim că aceste analize se vor face, pentru că ne aflăm în fața unui film care pentru Dan Pița crestează în salt, punctul cel mai înalt al filmografiei sale, iar pentru filmul românesc marchează o dată.
Ne aflăm în fața unui film care mută borne.
