Cu exact 66 de ani în urmă, pe 30 august 1948, prin decret al Marii Adunări Naţionale a R.P.R., sub numele de Direcţia Generală a Securităţii Poporului, a fost înfiinţată ceea ce şi astăzi numim Securitatea. Un brand românesc, ca palinca sau gemul de Topoloveni.
În filmul românesc, Securitatea e prezentă şi înainte şi după decembrie `89.
Vultur 101 (1957),
Pisica de mare (1963),
Aventuri la Marea Neagră (1971),
Agentul straniu (1974),
Calculatorul mărturiseşte (1981),
Racolarea (1985) ş.a. povestesc despre iscusinţa „organelor noastre” de Securitate în a prinde spioni şi sabotori. Oricât de veninoşi şi vicleni ar fi fost duşmanii orânduirii socialiste, securiştii, între care Florin Piersic era „fruncea”, nu le lăsau, de la bun început, nicio şansă: Tovarăşul Colonel ştia tot, prevedea tot, controla situaţia şi cu perii de pe ceafă. Mesajul nu era atât pentru spionii pe care nu i-a văzut nimeni, cât pentru simplii cetăţeni cărora le-ar fi trecut prin cap să cârtească împotriva regimului: aveţi grijă, suntem cu ochii pe tot ce mişcă, din zori şi până-n seară, aşa că mai bine vedeţi-vă de treabă. Iar dacă auziţi pe careva zicând ceva de rău, veniţi imediat la noi.
După `89, prin procedeul trecerii imaginii în negativ, securistul de pe ecran a devenit Sarsailă. Acum el este demonic, cinic, un Agent al Răului care terorizează oameni nevinovaţi. Îi găsim urmele de la
Balanţa (1991) lui
Lucian Pintilie până la
Roxanne (2013), de
Vali Hotea.
În această gârlă de clişee albe şi negre, viziunea propusă de
Nae Caranfil cu privire la securism şi comunism e cu totul deosebită. În
Closer to the Moon (2012), maestrul dramediei româneşti răspunde râzând, înainte de a-şi şterge o lacrimă, la întrebarea: Ce să facă nişte nomenclaturişti ilegalişti evrei cu câţiva saci de lei tramvai furaţi de la Banca Naţională a RPR? Nici chiar anchetatorii cei mai duri ai Securităţii n-au reuşit să scoată un răspuns limpede de la autorii jafului din 1959, drept care l-au înlocuit în rechizitoriu cu frazeologie despre „duşmanii poporului”.
Nae îşi asumă riscul. Fascinat de absurdul gestului celor şase comunişti evrei, care ştiau foarte bine că în urma hold-up-ului sfidător au 99% şanse să ajungă în faţa plutonului de execuţie, Nae Caranfil face în
Closer to the Moon cel mai billywilderian film al său. Nu e vorba în această dramedie de comunism, Securitate, semitism sau anti, sionism sau internaţionalism proletar. Nu e vorba nici măcar de România. Actorii sunt străini, se vorbeşte în engleză, hitul „Uite-aşa aş vrea să mor, într-o crâşmă din Obor...” e cam singura „marcă” locală.
Ce vrea să ne ofere Nae Caranfil e gratuitate şi graţie spumantă.
Closer to the Moon este un pahar de şampanie a monsieur Nae selection. Iar finalul, antologic, e un fel de
All that Jazz caranfilian: un spectacol al Morţii, cu dans, muzică, pantomimă şi umor negru, o secvenţă oricând emblemă pentru Cinema Caranfil.
