Când am vorbit cu
Şerban Creangă — 24 de ani, proaspăt absolvent al I.A.T.C.-ului, — primul său film
Căldura era împrăştiat pe tot felul de hârtii: decupaj, schiţe de costum, schiţe de decor, etc. iar el căuta pentru interpreta principală, o fată care să fie şi frumoasă şi expresivă, să aibă şi stil, şi personalitate, şi talent, Şi se mira cât de rară este o asemenea pasăre. Probabil căutarea asta care dura de multă vreme îl dusese la concluzia că «o distribuţie se face foarte greu».
— Oricum, e greu de făcut o distribuţie. Sunt întrebuinţaţi mereu aceiaşi actori, drept care filmele încep să semene între ele. Poate cumva şi din cauza asta oamenii nu mai cred în ceea ce povesteşti. Dacă vrei să fii crezut, trebuie să aduci, mai ales în filmul contemporan, figuri necunoscute, prezenţe noi care să-i creeze spectatorului odată în plus, senzaţia că ceea ce vede este adevărat. Dar o distribuţie cu oameni necunoscuţi, care să fie şi foarte buni, se obţine greu. Mai ales pentru un film contemporan. Şi în cazul unui film cu tineri, şi mai greu. La probe, fiecare — actor sau neprofesionist — vine înarmat cu o mască şi trebuie să ştii să pătrunzi dincolo de ea, să-I descoperi aşa cum e de fapt. Trebuie să-i cunoşti bine ca oameni, pentru ca să-ţi dai seama ce poţi obţine de la fiecare, trebuie să te apropii de ei dacă vrei să-i schimbi, să-i transformi în personajele tale. Când te laşi păcălit de faţadă nu reuşeşti să faci nimic.
De unde pleci şi unde ajungi
— De pornit am pornit bine. Cu un scenariu scris de un autor talentat
Horia Pătraşcu, cu o poveste simplă şi poate de aceea adevărată un scenariu adevărat un scenariu despre acei tineri, pe care el şi eu îi cunosc foarte bine. Dar de la un moment dat şi poveştile cu tineri încep să semene între ele. Ca să nu semene, cauţi să îmbibi totul, cu nişte gânduri ale tale, să-i dai ceva din experienţa ta. Şi eu sunt tânăr, şi ideea pe care vreau să construiesc filmul, mi-e foarte aproape, am descoperit-o într-o anumită fază a existenţei mele. E faza în care-ţi dai seama că nu se poate trăi într-o permanentă frondă. Că nu se mai poate să judeci tăios şi fără milă totul, începând cu cei din jur şi sfârşind cu tine. Înţelegi că în fiecare om e loc şi pentru bine şi pentru rău, că tu însuţi greşeşti — chiar dacă nu îndrăzneşti să ţi-o mărturiseşti — şi te recunoşti în greşelile celorlalţi. Atunci începi, de fapt, să înţelegi că trebuie să renunţi la unele exigenţe absolute, la o parte din tine poate, dar e o renunţare conştientă.
Şi e şi o împlinire în renunţarea asta. Şi e şi necesară. Pentru că altfel, rişti să rămâi singur. Sau poate cu un om, sau poate cu doi. Dar cine poate trăi o viaţă cu un om sau doi în jurul lui? Sigur că filmul nu se opreşte la asta. E doar o idee, o idee la care ţin foarte tare...
Cum e când debutezi?
Când l-am întrebat ce senzaţie îi dă debutul, Şerban Creangă mi-a răspuns:
— De spaimă. Mai multe feluri de spaime. Mi-e teamă de maşinăria asta foarte mare care se pune în mişcare pentru realizarea unui film. Mi-e teamă pentru că ştiu răspunderea care-mi revine — ştiu că un film costă, ştiu că nu trebuie să-I stric, ştiu că trebuie să-I fac foarte bun.
Mi-aş dori foarte tare să lucrez degajat să am sentimentul că stăpânesc toate mijloacele, sentimentul că echipa e o familie care se bucură împreună cu mine de film. Dar ştiu că nu se poate încă. Probabil e o chestiune de exerciţiu. Sau de rodaj.
Despre
Căldura a rămas să vorbim mai pe larg, când filmul va fi pe platou. Dar, pentru că am citit scenariul, pot să spun că în el nu e vorba despre căldura aceea care se măsoară în grade Celsius sau Fahrenheit, ci despre aceea pentru care nu s-au născocit încă termometre, deci nu se poate măsura, dar există, căldura pe care noi oamenii ne-o dăruim, sau nu ne-o dăruim, unii altora.