​„Cireșarii” – cronică de film

     Recunosc, eu n-am fost cireșar. Și n-am citit din cele cinci volume decât pe primul, „Cavalerii florii de cireș”, împrumutat de la o cireșăriță, care, cu mândrie, și-a înscris nu­mele pe pagina de gardă. O carte „flendu­rită”, cum frumos spunea fostul cireșar Ni­chita Stănescu, cu paginile îngălbenite, obo­site, subțiate la „colțul cu întorsul”, o carte trăită, trecuta prin multe mâini, semn că s-a lipit de multe inimi. Ce e clar, e clar: născo­cind „Cireșarii”, Constantin Chiriță a făcut copiilor de acum peste 30 de ani un dar de care se bucură și copii din zilele noastre. Era normal ca el, darul, să ajungă pe ecran. Era normal și ca după vreo 12 ani de la serialul TV semnat de Andrei Blaier, cineva să se gân­dească la o versiune pentru marele ecran. Acel cineva, numit Adrian Petringenaru — fost cireșar convins, deci sentimental legat de „operă” — a pornit de la ideea că cireșarii anului 1984 ar fi mai puțin interesați de ima­ginea foștilor cireșari și mai interesați de pro­pria imagine. Ideea este mărturisită de la în­ceputul începutului: tinerii interpreți sunt pre­zentați cu numele personal, dar cu prenu­mele eroilor cunoscuți, mai puțin Ursu care, nu se știe de ce, a rămas Teodor Teodoru, așa cum l-a botezat scriitorul. Ideea nu este rea numai că: ceea ce se vede pe ecran sunt, firesc, tot isprăvile vechilor cireșari. S-a ajuns astfel la un fel de împrumut de isprăvi, dacă se poate spune așa, care poate trimite la gân­dul frumos și generos al unei întâlniri întru copilărie dincolo de timp, dar și la acela cum că cireșarii de azi nu ar avea isprăvile lor „proprii și personale”. Ceea ce cu siguranța nu este adevărat, adevărat fiind doar că noi isprăvi nu au fost scrise încă nici măcar de Constantin Chiriță...
     Cireșarii ar fi, așadar, o modernizare. O reactualizare. Ca de obicei, într-o asemenea operațiune ceva se pierde și ceva se câștigă. De pierdut, s-au pierdut parfumul, savoarea, atmosfera, culoarea unei epoci care a născut cireșari. De câștigat, s-a câștigat — vizibil — adeziunea unei generații dornică să fie cire­șară și care, cu siguranță, nu va protesta nici un strop, dimpotrivă, va fi gata sa-și asume cu mândrie isprăvile de pe ecran. Pentru că, iată, în plină iarnă-iarnă, în plină vacanță sala „Patria” s-a umplut de Victori, Ioneli, Lucii, Marii, Tici, Urși sau Dani care știau pe dina­fară ce urmează să se întâmple și rosteau re­plicile cu o secundă mai devreme ca ele să se audă în sală. Ce-și puteau dori mai mult autorii? Un film pentru copii, — pardon, pen­tru adolescenți — are o destinație atât de exactă încât părerea publicului matur este cu totul lipsită de importanță. Maturii n-au decât să observe „fenomenul” și să încerce să-I înțeleagă. Maturilor — daca li se mai întâmplă să fie cronicari — nu le rămâne decât, de exemplu, să-și dea cu părerea, să spună ce cred, să zicem despre interpreți și cum au fost aleși ei. Iar interpreții au fost aleși bine, bine în sensul asemănării cu modelele oferite de carte, dar bine și pe linia intențiilor regi­zorale. Începând cu piesele de rezistență, „ci­reșărelul” Tic (Răzvan Baciu) și „marele cireșar”, Ursu (Gabriel Sârbu) — concurenți, la vârste diferite, întru spontaneitate în fața aparatului de filmat, primul numai sclipici dulce și lipici, cel de-al doilea numai sinceritate și seriozitate cuceritoare — și, sfârșind cu ori­care, cireșarii de azi se sprijină, cu nădejde, pe umerii cireșarilor de ieri. Cu mici „schim­bări” între caractere, venite probabil din ne­cesitatea adaptării la modelele actuale, adică la interpreți. Astfel, Maria cea visătoare (Alina Dumitrescu) este și ceva mai severă; Lucia cea tăioasă (Alina Croitoru) este și ceva mai romantica; Victor cel modest (Horațiu Medve­șan) este și ceva mai ferm, Ionel cel fricos (Robert Enescu) este și ceva mai onest: Dan cel cu „mamă dragă” (Alexandru Rotaru) este și ceva mai isteț. Pentru că, de fapt, toți își aduc pe ecran propria persoana, propria ado­lescență mai mult sau mai puțin marcată de complexele ei. Ceea ce nu e rău... Ce-ar mai putea să facă cronicarul? Cronicarul ar pu­tea, de pildă, să regrete că moș Timofte a rămas atât de firav, când beneficia de interpreta­rea lui Ernest Maftei: că Petrăchescu și-a schimbat rolul de fals-tâmpit, când beneficia de inteligența unui actor ca Ion Marinescu; că unele personaje au dispărut cu desăvârșire, cum ar fi cabanierul și soția lui cea cu vedenii de stafii și părul pe moațe, sau cuplul de negativi Sergiu și Pompilică, seduși și abandonați dintru început, sau că Țombi cel isteț, dar de coteț a fost înlocuit cu un Țombi foarte rasat și foarte dresat... Cronica­rul mai poate regreta, daca ține morțiș, și pu­ținătatea prim-planurilor, cu atât mai mult cu cât cele câte sunt demonstrează că interpreții „făceau față”, și momentele de lâncezeală ale muzicii și prea elegantele și imaculatele cos­tume ale cireșarilor, mă rog, cronicarul are voie să regrete ce vrea, sau ce i se pare re­gretabil, dar el nu are voie să nu asculte reacția sălii și nici să nu audă, la ieșire, un cireșar ediție 1984 fluierând voios „Marșul ci­reșarilor” cântat de Mini-song. Sunt două „amănunte” care dovedesc, în primul rând, că filmul și-a găsit spectatorii dar și că autorii cunosc foarte bine noua generație de cireșari...