​„Voci și vocații cinematografice” – cartea de film

     Titlul noii cărți a lui Florian Potra «Voci și vocații cinematografice», Editura Meridiane, București, este mult prea modest față de anvergura ideilor, multitudinea trimiterilor și bogăția argumentației sale. Mai concludent este subtitlul, inserat doar în pagina interioară de deschidere: «Național și universal în arta filmului». Cu adevărat revelator este însă «Cuprinsul» pe care autorul îl publică înainte de «Argument»: o adevărată fișă programatică suscitând din partea cititorului un interes maxim sau descurajând din capul locului pe lectorul aflat în căutare de facilități
     Capitole cu un pronunțat caracter teoretic («Categoriile universalității în filmologia comparată») stau alături de altele în care predomină preocuparea pentru istorie («Evoluția artei filmului și specificul național») sau cercetarea aplicată a mijloacelor («Valoarea specifică a expresiei verbale și a gestului»). Dar cele mai multe dintre titlurile Cuprinsului anunță calitățile de exeget și polemist ale lui Florian Potra, totdeauna situat în intimitatea manifestărilor ideologico-artistice de referință.
     Nici Cuprinsul nu ne face însă sa bănuim unitatea acestei cărți care se prezintă de la primul la ultimul rând ca un discurs metodic, deșfășurat cu lux de rigori academice — o pledoarie a cărei finalitate iese la iveală de-abia dupa îndelungate preparative și incursiuni pe teritoriile tangente ale literaturii, artelor, istoriei și filozofiei. Deși proporțional limitată ca număr de pagini, ultima parte a cărții, divizată în trei capitole, este aceea care dă cheia întregului demers: «Contribuții la definirea unui stil național în cinematograful românesc». Tocmai pe acest teritoriu dificil, Florian Potra dă măsura originalității sale, cu deplină siguranță și suplețe, liber de ceea ce ni s-a părut excesiv în unele judecăți ale capitolelor precedente (relativa depreciere a westernului sau o înclinare partizană a balanței în paralela Eisenstein-Chaplin).
     În cele 70 de pagini consistente dedicate «epocii vechi» și actualității filmului românesc, în lumina ideii tutelare a constituirii unei școli naționale de artă cinematografică, se propun, pentru prima dată în literatura de specialitate, cu o asemenea franchețe și atentă nuanțare, disocieri critice inedite și teme de meditație care și-ar dovedi fertilitatea dacă ar fi incluse pe ordinea de zi a discuțiilor și preocupărilor noastre practice: faza «folclorică» și cea «cultă» a specificului național, cineastul ca «intelectual urban», disponibilitatea încă limitată a cineaștilor noștri pentru documentar, pentru faptul de viață actual ș.a.m.d. Pagini cu atât mai captivante și sugestive cu cât autorul nu-și disimulează opțiunile și nici negațiile, dă ascuțime și relief plastic analizei și comparațiilor («istorie popularizată, de calendar sau almanah sătesc de la începatul secolului»), citind titluri și nume, «adăstând» asupra lor cu «o măsurată încredere în viitorul apropiat, în perspective favorabile de nu prea lungă scandență».
 

(Cinema nr. 8, august 1975)