REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Viața printre filme ca între boabe de grâu

„Pseudokinematikos 3: Între viață și filme”

Marian Sorin Rădulescu

  • Editura Filos
  • București, 2016
  • 312 pagini

Viața printre filme ca între boabe de grâu


     L-am întâlnit pe Marian Rădulescu o singură dată, la Timișoara, în treacăt, în anul 2011, la ediția din acel an a unui Simpozion dedicat Părintelui Teofil Părâianu. El a fost cel care, din partea organizatorilor, m-a dus cu mașina lui la aeroport, la plecare. Aveam să aflu că se oferise anume. Pe scurtul drum m-a abordat pe teme de film, referitor la Andrei Tarkovski în primul rând. Citise câte ceva din puținul pe care-l scrisesem până atunci în legătură cu regizorul meu iubit. Minutele deloc multe petrecute împreună mi-au lăsat o impresie puternică și plăcută în legătură cu el. Un bărbat frumos la chip și bine așezat din punct de vedere spiritual. 
Aveam să descopăr după un timp în Marian Rădulescu un om foarte activ pe contul său Facebook, cu informații și observații bogate și pertinente despre lumea și arta filmului, și nu numai. Nu este însă numai un om al comunicărilor virtuale, probabil cu vizibilitate și impact mai mare în imediat, ci și autor al unor cărți deosebit de consistente și de solid întemeiate. Până acum, două volume întitulate Pseudokinematikos. Fals tratat de cinema românesc (2010) și Pseudokinematikos 2. Bucuriile filmului (2012), titlu, cum se vede, inspirat de lucrarea lui Alexandru Odobescu despre vânătoare. Dar, ca și la acela, „tratatele” lui Marian Sorin Rădulescu despre film nu sunt deloc „false” și au un de netăgăduit farmec al scrierii, în consecință și al lecturii. Cunoștințelor bogate, docte, de profesionist, s-ar putea spune, li se adaugă libertatea și entuziasmul amatorului (citește: iubitorului) de cultură, îndeosebi de cea cinematografică.
Iată-l acum continuându-și frumos drumul cu un al treilea volum. O carte scrisă la persoana întâi, ce se constituie, deopotrivă, în jurnal (de cinefil, în primul rând), memorii, meditații de viață, pagini de istorie culturală, critică exegetică, hermeneutică… Să o spun de la început: o carte cuceritoare! Are în compunere (și) un șir de scurte recenzii sau cronici ale unor filme pe care le consideră demne de atenție, le apreciază sau chiar le iubește. Sunt texte concentrate, concise, esențiale analize. „Filmele de atmosferă” sunt preferatele lui Marian Rădulescu. La capătul celălalt se află acelea pe care el le numește „filme-conservă”, artifacte complet lipsite de prospețime, de vlagă, de putință de hrănire spirituală, și, nu în ultimul rând, fără suflu artistic. În aprecierea valorii unui film, sigur, tehnica cinematografică este extrem de importantă, absolut necesară, dar, cum apreciază și autorul, singură nu ajunge. El exemplifică cu aceea, excelentă, a filmului Născuți asasini, care însă nu salvează filmul de a fi „o catastrofă pentru orice dezbatere morală”.
Am crescut în viziunea faptului că filmele adevărate, demne de a fi luate în seamă, sunt filmele de artă (cu totul altceva decât „filmele artistice”; cât poate să schimbe, în acest caz, folosirea numai puțin diferită a aceluiași cuvânt). Ele sunt cel mai adesea și filme de autor, regizorul luând asupră-și și alte sarcini pe care le presupune realizarea unui film, îndeosebi scrierea scenariului, dar și un control mult mai apropiat al imaginii și al muzicii. Realizatorul acestui tip de filme se distinge prin faptul că recurge la mijloace de exprimare absolut specifice acestei arte. Odată cu trecerea timpului am realizat că atunci când vorbim despre filme, putem să ne referim la ele și în termeni de filme dragi și filme bune. Excepțional este atunci când ele sunt bune și ne sunt și dragi. Dar în destule cazuri cele două arii nu se acoperă suficient. Apoi se mai poate observa că sunt filme aparent (mai) mici, dar cu valoare filmică de luat în seamă și cu impact artistic important. Sunt în arta filmului cam ceea ce este muzica de cameră în aria muzicii clasice… Foarte potrivite pentru clipe de retragere veghetoare în sine sau în ființa celui iubit, fie că el răspunde iubirii tale, fie că nu.
Marian Rădulescu se adresează cititorului foarte direct, foarte personal, încât s-ar putea spune că mai degrabă îi vorbește decât îi scrie. Unele aspecte stilistice dau scriiturii sale valențe cinematografice: ritmul alert, vizualitatea textului, nu în ultimul rând titlurile, care apar precum inserturile din filme mai vechi, fie ele mute sau nu. Asta, totodată, și pentru că Marian Rădulescu este un spirit combativ, un om cu trăiri intense, năvalnice. Cum singur ne spune, are în el părți feroce, dar pe care, asta o spunem noi, ajunge să le bine tempereze, să le strunească și să le pună în de folos lucrare. Bibliografia cărții este selectivă și selectă, bine cumpănită, nu excesivă, una condusă de principiul non multa, sed multum.
Marian Rădulescu este un împătimit al filmului, în ambele accepții și implicații ale cuvântului: de patimă și de pătimire. Aceasta din urmă o răscumpără frumos și pe cea dintâi. Împătimirea i-a venit de timpuriu, din vremea când era elev de gimnaziu. Ca urmare a acestui parcurs, pornit atât de devreme și desfășurat cu constanță și asiduitate, a dobândit o cultură cinematografică remarcabilă. Ca locuitor al Timișoarei, înainte de 1989 a profitat mult de filmele bune date la posturile de televiziune iugoslave. Regăsim menționate în carte multe dintre filmele care ne-au jalonat viața în acele decenii de comunism, în care supraviețuirea prin cultură era vitală și în care oferta culturală cinematografică de la noi a fost, în multe perioade, destul de precară. Până astăzi informația lui în domeniu a rămas bogată, continuă, la zi. Pierzând eu demult această continuitate, am pierdut destul de multe dintre filmele mai vechi sau mai noi pe care le remarcă Marian Rădulescu. Acum, prin cartea sa, mi-a stârnit dorința de a recupera unele pierderi. (Iată numai câteva titluri care mi-au atras atenția și le-am notat: Umbrele soarelui al lui Mircea Veroiu, Leviatan al lui Andrei Zviaghințev, Hadersfild  al lui Ivan Zivkovic, A opta zi al lui Jaco Van Dormael, Sfârșitul nopții al lui Mircea Veroiu, Detachement al lui Tony Kaye, Simion al deșertului al lui Bunuel, Somnul de iarnă al lui Nuri Bilge Ceylan, Bobby Deerfield al lui Lillian Morelli, Crulic - Drumul spre dincolo al Ancăi Damian...) Dar nu numai filmele bune și realizatorii lor privilegiați vizitează în bună voie și libertate paginile cărții, ci și personaje din filme, în bună  manieră pirandeliană. Dintre cele credibile, desigur. Unul dintre filmele care l-au impresionat în chip deosebit în ultima vreme a fost Ida (2013) al polonezului Pawel Pawlikowski. „Adevărata descoperire a unui film ca Ida nu se face decât în taină, atunci când ești pregătit să vezi și să judeci cu capul tău”. I-a spus în același fel ca filmele lui Bresson și Bergman, în sensul că: „Din când în când, cinematograful te ajută să stră-vezi”. Cât de bine este că există acest din când în când, care validează arta cinematografică!…
S-ar putea spune că cinematograful, din punct de vedere spiritual, este viața lui Marian Rădulescu. Însă, față de alți oameni devotați total unui domeniu, pasiunea lui Marian Rădulescu pentru film nu este una care-l închide, fiind dublată la nivel uimitor de ridicat de alte deschideri spirituale fertile, deosebit de cuprinzătoare: teologie, literatură, filosofie, într-un cuvânt marea cultură generală… Se află în însoțire spirituală cu nume nobile ale culturii. Ca atare, cartea devine și una cu prietenii lui livrești. L-aș menționa pe Constantin Noica, pe a cărui urmă Marian Rădulescu merge, fiind foarte atașat gândirii sale în legătură cu devenirea întru ființă. O binefăcătoare chemare! În tinerețe a avut o mare pasiune pentru James Joyce. Sunt numai două exemple… 
Deschizând cartea, pornim, destul de repede, cu autorul „în căutarea icoanei pierdute”. Un gând mai zglobiu ne-ar trimite spre Steven Spielberg și Harrison Ford, cu amuzantul lor film despre Arcă. În cazul lui Marian Rădulescu avem de-a face cu încercarea temerară de a găsi asemănări între arta filmului și icoană, pe urmele spusei unui profesor de limbi clasice, devenit mai apoi monah, la ieșirea de la filmul Născuţi asasini: „Filmul s-ar cuveni să fie ca o icoană, nu-i așa ?...” Da, neîndoios, pe culmile sale cele mai dedicate Adevărului, așa s-ar cuveni să fie. În cazul regizorilor geniali, dublați și de mari conștiințe, chiar reușește. (Costion Nicolescu, Prefață volum)

     Dintre cărţile lui Marian Sorin Rădulescu (trei, deocamdată), apărute sub sugestivul titlu generic "Pseudokinematikos", cea de faţă este în măsura cea mai mică un volum de critică de film, căci paginile despre cinematograf şi cineaştii favoriţi (alături de inevitabilul Andrei Tarkovski, intră aici români precum „şaptezeciştii” Mircea Daneliuc, Iosif Demian, Dan Piţa, Alexandru Tatos şi Mircea Veroiu, dar şi mai nou veniţii Cristian Mungiu şi Radu Jude) cedează acum teren în faţa altora de eseistică (deseori hermeneutică), memorialistică şi diaristică. Şi, totuşi, referinţele cinematografice – la fel ca cele literare, muzicale, filosofice sau teologice – apar la tot pasul, căci, în esenţă, această carte dă mărturie despre „devenirea întru fiinţă” a autorului ei, proces în care, printre alte opere artistice, filmele (dar nu orice filme, ci acele „filme-oază, tulburătoare şi încântătoare”, ce le solicită spectatorilor „o împreună-lucrare, o co-participare la actul creaţiei”) au jucat un rol fundamental. Iar quest-ului spre „făptura cea nouă” şi „viaţa cea nouă” a multor protagonişti din asemenea filme exemplare stimulează, pentru Marian Sorin Rădulescu, căutarea Adevărului atât în viaţă, cât şi în artă. Şi nu e exclus ca lectura cărţii să vă schimbe modul în care vă raportaţi la cinema. (Mihai Fulger)

Oare se poate vindeca sufletul numai cu lumină, cu mișcare?...” (Umbrele soarelui, regia Mircea Veroiu)
Ca întotdeauna, depinde ce lumini și ce mișcare. E posibilă venirea în fire, trezirea omului prin cinema? Mai avem nevoie de Zonă? Putem pătrunde în ea prin cinema?
Sunt câteva pseudo-întrebări. Pentru că, în acest al treilea volum din seria Pseudokinematikos, cinema-ul este un pretext și un context (și câteodată, text), e fundalul pentru călătoria fiecăruia către sine. Pseudokinematikos 3. Între viață și filme este itinerariul unei deveniri, ale cărei borne sunt aceleași filme-far, filme-reper și aceiași autori de suflet ai autorului (chiar dacă pe lista de usual suspects mai intră și descoperiri recente, precum Radu Jude).
Mai mult ca în primele două volume, Marian ne face martori (sau spectatori în rândul 1) la „întemeierea” lui. Pentru fiecare moment important din viața sa, găsește corespondențe din lumea filmului. Un fel de Amintiri din Cinema. Memoria afectivă conduce show-ul, numai că aici avem, în loc de madlene, filme (și regizori, muzicieni, scriitori), filme-icoane și pur și simplu icoane (între care icoana mamei este cea mai emoționantă).
În secolul consumului pe repede-înainte, Pseudokinematikos 3 cere (ca și filmele de autor pomenite) atenție, răbdare și (tot ca ele) transmite multă bucurie.
Din când în cînd, cinematograful te ajută să stră-vezi. Despre aceste ocazii e vorba aici. Marian continua să caute cuvântul întrupat în lumina proiectorului. Cartea a treia a (deocamdată) trilogiei, este mai puțin Pseudo, însă e foarte mult kinematikos.
În acest ev post-industrial, în care cei mai mulți sunt atrași de icoanele pop din cinematografe, Marian caută filmele-icoană. Și te face părtaș la căutare cu aceeași bucurie pe care ți-o dau numai filmele mari. (Lucian Mircu, Postfață volum)

     „Filmul va începe în cinci secunde, a anunţat vocea impersonală. Toţi cei care nu au locuri vor aştepta următoarea reprezentaţie. Am intrat în şir indian, încet, apatici în sală. Auditoriul era mare şi tăcut. Ne-am aşezat, s-a întunecat, iar vocea a continuat: programul din această seară nu e nou. Aţi văzut şi aţi revăzut acest spectacol. V-aţi văzut naşterea, viaţa, moartea, de restul vă amintiţi. Aţi avut parte de o lume bună când aţi murit? Suficient de bună încât să se facă un film după ea?"
Cuvintele lui Jim Morrison au trezit în mine conştiinţa adormită de cinefil. Folosesc acest cuvânt în lipsă de altceva, pentru că nu-mi place asocierea lui cu erudiţia seacă într-ale filmului. „Poezia autentică este greu de realizat, pe când erudiţia se dobândeşte mult mai uşor", scria odinioară în jurnalul său părintele Alexander Schmemann. Şi tocmai această poezie, aşa cum se rosteşte ea prin film, mi-a fost dezvăluită de Marian Sorin Rădulescu. L-am cunoscut – cum altfel? – prin intermediul unui film. Scrisesem o recenzie de nespecialist la După dealuri, lui i-a plăcut şi de aici a crescut o legătură prin corespondenţă, apoi şi faţă către faţă. A fost un prim semn că cinematograful poetic, uman, real, e generator de asemenea întâlniri, fereastră către alţii, către sine şi, poate, către Însuşi Dumnezeu. Am citit primele două volume din Pseudokinematikos, iar la al doilea lectura a fost însoţită de vizionarea filmelor pe care Marian Rădulescu mi le punea cu generozitate la dispoziţie. Încet-încet, am învăţat să desluşesc această poezie din spatele peliculei însă, mărturisesc, de multe ori, imediat după ce se termina filmul, alergam la recenzia din carte sau de pe blog. Aşa s-a format şi propria mea grilă de lectură, mereu atentă la îndemnul din volumul pe care îl ţineţi în mână: „A scrie despre un film cu spirit de fair play presupune o dorinţă sinceră, temeinică, de a-i desluşi accentele şi limbajul cinematografic, de a înţelege filmul precum este, iar nu aşa cum – datorită ideilor noastre preconcepute – ni se pare nouă că ar fi. A te apropia obiectiv de un film, a descoperi filmul aşa cum este (adesea în urma unor vizionări repetate, a unei îndelungi documentări) presupune o împreună-lucrare, o co-participare la actul creaţiei. Se formează astfel o triadă: regizor – film – spectator."
Nu vă aşteptaţi să găsiţi în cartea de faţă o serie de recenzii cu aer didactic! Şi nu vă aşteptaţi să fie vorba doar despre cinematograf. (Paul Slayer Grigoriu, Postfață volum)
 
(31.07.2016)
Cuvinte cheie: carte de film, cinetipar aarc.ro, marian sorin radulescu, mihai fulger, pseudokinematikos 3 intre viata si filme

Opinii: