Este cel mai interesant volum apărut până acum în noua colecţie a Editurii Meridiane, intitulată „Actori şi destine".
Interesant prin subiect, în primul rând simpla lectură pe copertă a divinului nume a provocat dispariţia instantanee a volumului din librării. Interesant apoi, prin modul oarecum inedit în care a fost alcătuit: s-a ales (şi, aici s-a „lucrat” inteligent) o monografie străină despre Garbo, una cât se poate de inofensivă, cea a suedezului Fritiof Billquist, tradusă de Domniţa Munteanu) prin intermediul unei ediţii franţuzeşti prefatată de Mauriac („Minunaţii ochi ai Gretei Garbo — adolescent zvelt şi nervos, rătăcit prin nenumărate mulţimi, al căror zbucium îl indură singur”), s-a ales, aşadar, această monografie onestă, care nu umblă la basme aiuritoare, ci informează sec, cronologic si cu parfumul banalităţii pe bază de mărturii şi de documente, nici o vorbă în plus, nici una în minus, s-a ales această monografie care desenează plat, dar necesar, portretul-robot, şi i s-a adăugat încă una, de „interpretare” a portretului, un eseu de Ecaterina Oproiu. Aceste pagini sunt incontestabilul centru de greutate şi de interes al volumului.
Între faldurile majestuoase, savant drapate, ale unei „scriituri” scânteietoare, în frazele superior baroce, la mijloc de eleganţă şi de inteligenţă, dincolo deci de frumuseţea aproape corupătoare a unui inimitabil stil „boule-de-neige”, se ascund observaţii sistematice, riguroase, sugestive, bazate pe o capacitate asociativă neobişnuită, demontând piesă cu piesă nu numai „dosarul” Greta Garbo, ci şi multe alte „dosare”.
Eseul porneşte de la Garbo şi se întoarce la ea, n-o pierde nici o clipă din vedere, o luminează din toate unghiurile posibile, e superb iconoclast chiar, e brutal la un moment dat, mereu lucid însă, e desigur la obiect tot timpul, panoramează totul, de la biografie la pantofii uriaşi ai divei, nu scapă nimic, disecă şi închide rezultatele în formule memorabile („Deoparte el, Chaplin, geniul invenţiei cinematografice, de cealaltă parte, Garbo geniul pasivităţii cinematografice”), dar asta nu e totul, nu e aproape nimic, fiindcă urmează înălţarea de la particular la general, de la premisă la concluzie, de la obiect la subiect, şi adevăratul subiect al eseului este nu Garbo-femeia, ci Garbo-vedeta, nu Garbo-fatalitatea, ci Garbo-iluzia, deci star-sistemul, manufactura de vise, anti-starul, contestaţia, mitologia feminină a filmului. Eseul devine în felul acesta, insesizabil, curată carte de teorie, contribuţie originală şi subtilă.
Aici trebuie căutată semnificaţia lui în această orgolioasă şi încununată de succes demonstraţie de forţă. Într-o vreme când, în general vorbind, criticii de cinema i se contestă dreptul la creaţie, dacă nu cumva şi l-a pierdut singură prin „lecturi” mult prea infidele, prin impresionism.
(Contemporanul, 11 august 1972)
