Evident, cărţile de film nu fac o cinematografie. Dar nicio cinematografie adevărată nu e de conceput fără ele. Iată de ce, apariţia oricărui nou titlu în materie de carte de film, ar merita, cred, o atenţie critică egală cu cea declanşată de apariţia unui nou film. Deocamdată funcţionează în această direcţie o excesivă discreţie, cu atât mai inexplicabilă cu cât nurnărul premierelor tipărite este departe de a fi copleşitor. Chiar prea departe.
Aşadar: „Autoportretele filmului”. Casa producătoare: Editura Meridiane. O carte de debut, ba mai mult, o carte scrisă până în 30 de ani! (lucru fără precedent, după câte ştiu, în literatura noastră de specialitate). Autoarea, Dana Duma, poate fi considerată, aş zice, deşi mă cam îndoiesc de puterile acestui cuvânt: reprezentativă. Cartea ei nu furnizează doar o „carte de vizită” personală, ea este, cum spun, reprezentativă pentru un anumit tip de formaţie profesională şi de asimilare a culturii cinematografice proprie tinerei generaţii de filmologi.
„Domnul ţine totul în braţele lui uriaşe”, sună un vers de Vigny. În codul acestei cărţi, Domnul este, nici nu poate fi altul, decât Cinematograful. „Abia formată, pielea istoriei cade sub formă de peliculă”, îl citează autoarea pe Bazin, declarându-şi de la bun început fascinaţia necondiţionată pentru Cinema. Calea de acces spre inima subiectului e dintre cele mai incitante: filmul despre film. În cei azi-mâine o sută de ani de Ia naştere, cum s-a gândit-văzut-visat-analizat-psihanalizat-disecat-forfecat cinematograful pre sine însuşi? De la Malec operator la 81/2, de la Buster Keaton la Fellini, Wajda, Truffaut, Wilder, Bogdanovich, Mihalkov — cum s-a produs uriaşul pas înainte al conştiinţei de sine a cinematografului fără a avea la dispoziţie o grămadă de secole, ca alte arte, ci doar unul singur, şi acela al vitezei? Autoarea se orientează în labirinticele căi de răspuns cu un ardelenesc simţ de ponderaţie şi de meticulozitate. Foarte inteligent concepută, structura cărţii reuşeşte performanţa de a sistematiza o atât de vastă zonă, îndreptând asupră-i nu ochiul imobil al unei camere de luat vederi fixată într-un unghi favorabil, ci un „ochi viu” (ca să-l cităm şi pe Starobinski), un ochi atent şi la „Filmul despre profesioniştii săi”, şi la „Filmul despre mitologia sa”, şi la „Dialogul cinematografului cu trecutul”, şi la „Animaţia despre cinematograf”, şi la „Filmul-antologie”, şi la „Filmul-artă poetică”, şi la „Filmul despre puterea sa asupra vieţii”, şi la „Filmul autor al propriei sale istorii” („epoca mutului”, descoperirea sonorului „ca o bombă aruncată asupra unui templu grecesc”, cum se lamenta un ilustru teoretician, relaţia cu viaţa politică etc. etc.) elocvent exemplificate cu un pachet de „104 filme despre film” ordonate cronologic într-o filmografie finală selectivă şi comentată. În principiu, fiecare capitol ar putea naşte un întreg volum. O asemenea concentrare este, pe de o parte, fireşte, un atú al cărţii (informaţia bogată, privirea panoramică), dar pe de altă parte şi un handicap (orice concentrare de acest gen implicând o anume simplificare a nuanţei, o diminuare a sevei).
Departe de a fi o modă, filmul despre film, sugerează cartea, e mai mult decât „o oglindă”, este filosofia în imagini a unei arte până mai ieri deplânsă de filosofi pentru „mizeria de a nu avea echilibrul artistic ultim (...) al sensurilor generale”. Autoarea decupează în Argumentul şi în Coneluziile cărţii, o idee preţioasă: ideea demnităţii cinematografului. „Vorbind uneori dureros despre sacrificiile pe care Ie fac cineaştii pentru progresul artei lor, filmul despre film poate transforma curiozitatea publicului în respect. Sunt sigură că va reuşi!”
Frumos şi simptomatic.
(Contemporanul nr. 10, 2 martie 1984)
