REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film

Portret cu spectacole, filme, mituri şi detalii…

"Alexa Visarion sau destinul vocaţiei"

Elena Saulea-coordonator

  • Editura Junimea
  • Iaşi, 2015
  • 440 pagini, ilustraţii

Portret cu spectacole, filme, mituri şi detalii…


     Alexa Visarion — un mare regizor de teatru. Absolvent al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică — IATC în 1971.
     Traseu zigzagat, cu perioade de lucru intens, cu şiruri de spectacole întrerupte de „evadări" către cinematografie şi de câteva stagii în străinătate, cele mai profitabile intelectual şi creativ fiind cele peste Ocean, din anii 1980, când are şansa ca regimul comunist să-i permită călătoriile, reluate — fireşte — şi după 1989. În sfertul de secol scurs de-atunci încoace a montat mai puţin, refugiindu-se în profesorat, la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică — UNATC (numele actual al fostei IATC), dar şi-a întrerupt orgoliosul „boicot" al scenelor pentru — de pildă — câteva memorabile montări cehoviene; şi s-a retras şi în scris, producând eseuri pe teme teatrale, reflecţii despre marea dramaturgie, mărturisiri despre spectacolele proprii şi despre viziunea sa de regizor („Spectacolul ascuns”, 2002, „Cortina de cuvinte”, 2007, „De la Ziditorul la Zidirea”, 2007, „Goana pe nisip”, 2012; plus scenarii de film în „Ana — Sens şi imagine”, 2014).
     Profil — vasăzică — de artist şi intelectual complex, deschis spre limbaje creative multiple; sau om de teatru cu sofisticate preocupări complementare. Orizont larg de cunoaştere şi de reflecţie, fără limite „localiste". Plus altruismul pedagogic, răsplătit de contactul regenerator cu „valurile" succesive de tineri profesionişti în formare.
     Personalitate puternică, tăioasă, de artist ofensiv (anunţat de un facies impresionant: trăsături apăsate, ochi pătrunzători, barbişon impunător), dar şi cu sensibilităţi şi timidităţi vizibile, într-o reţetă a contrastelor cunoscută de mult psihologilor.
     O probabilă sursă biografică: Alexa Visarion a povestit în câteva interviuri despre relaţia specială cu rnama sa şi despre absenţa tatălui, fost ţărănist, urmărit şi arestat de Securitatea regimului comunist, instalat la trei luni şi jumătate după naşterea viitorului regizor. De unde posibile aspiraţii compensatorii: către profesiunea regizorală, deci către rohlul „paternal" de creator al spectacolului/filmului, de „autoritate" instalată/restaurată; şi — de partea cealaltă — sentimentalitatea structurală, pe care efortul sau instinctul de disimulare n-o vor putea anula.
     Scenariu generaţionist sernnificativ, cu trei reprezentanţi simbolici: Alexa Visarion i-a fost student lui Radu Penciulescu, recunoscut ca „părinte" spiritual de la care, ca „fiu", va fi preluat ştafeta, şi-i este — la rândul său — tată lui Felix Alexa, şi el regizor cunoscut...
     Mize de lungă bătaie, opţiune constantă pentru temele grave ale unor mari dramaturgi: Shakespeare, Cehov, Caragiale, la care Alexa Visarion a tot revenit obsesiv. Trăsătură de viziune definitorie: l-au atras dintotdeauna straturile simbolice şi mitice ale naraţiunilor dramatice, ca şi ale celor cinematografice. O conferinţă recentă: „Timp mitic şi timp al în creaţia artistică” (2014, cu ocazia lansării la Iaşi a filmului său Ana). Alte consideraţii la temă şi pledoarii — în articole, în interviuri, în cărţile pe care le-a publicat.
     În consecinţă, chiar dacă şi-au menţinut poveştile în registre realiste, spectacolele şi filmele sale au avut mereu tendinţa de a glisa către semnificaţii parabolice...
     Pe Caragiale Alexa Visarion l-a citit din unghiuri crude, care au dezvăluit în comediile clasicului nostru substraturi tensionate, pulsiuni obscure, atrocităţi. Precum în „Noaptea furtunoasă”, pe care autorul acestor rânduri a avut norocul s-o vadă în anii studenţiei sale (Teatrul Giuleşti, 1979). Verva comică din text avea mereu un revers sumbru, ameninţător. Un Rică Venturiano vag-diavolesc jucat de Florin Zamfirescu, pogorât în acţiunea piesei pe o frânghie, descinzând astfel în scenă —...ad Inferos?! Şi un Radu Panamarenco în Chiriac — greoi şi baritonal, glumeţ şi cinic în acelaşi timp, de neuitat. După cum memorabile au fost şi personajele feminine: Dorina Lazăr în Veta, masivă, autoritară, şi Rodica Mandache în Ziţa, ingenuă, copilăroasă. La început de carieră: Răzvan Vasilescu în Spiridon, înalt şi subţire — un visător nimerit unde nu-i era locul.
     Detalii: Născut pe 11 - Alexa Visarion împlinea 54 de ani pe... 11 septembrie 2001!
     Altă dată din calendar, de mai dinainte: 22 decembrie 1989. Regizorul are acum 42 de ani şi un pic. Mai tânăr cu zece ani şi jumătate, mă aflu în mijlocul mulţimii înghesuite în Piaţa Palatului Regal din Bucureşti, în focul revoluţiei care avea să scape ţara de dictatură. Din balconul Comitetului Central al Partidului Comunist, invadat de insurgenţi, ni se adresează — între alţii — doi oameni de teatru: actorul Mircea Diaconu şi regizorul Alexa Visarion. Dovadă de curaj din partea unor spirite bătăioase. Regizorul — presupun că motivat şi de dorinţa de revanşă a fiului în numele tatălui reprimat de acelaşi regim...
     O tentativă: Teatrul româno-american „Eugene O'Neill", pe care regizorul l-a fondat. Câţiva ani de premiere pe texte de peste Ocean, apoi proiect închis.
     Şi, dintre multele lucruri descoperite şi înţelese pe Coasta de Est: întâlnirea şi prietenia „mitizantului" cu Richard Schechner, părintele american al teatrului „performativ".
     Filmele — altă faţetă a personalităţii lui Alexa Visarion.
    Rescrieri ale regizorului după autori de altădată, o preluare şi trei scenarii originale. Şapte titluri: Înainte de tăcere (1978, după nuvela lui Caragiale „În vreme de război”), Înghiţitorul de săbii (1981, pe un scenariu bazat pe proze de Alexandru Sahia şi Gheorghe Brăescu), Năpasta (1985, după piesa aceluiaşi „junimist"), Punct şi de la capăt (1986, scenariu scris împreună cu Radu F. Alexandru, subiect contemporan), Vinovatul (1991, după o piesă de Ion Băieşu, montată de Alexa Visarion către finele studenţiei, scenarizată acum de către dramaturg), Luna verde (2010, scris de regizor) şi Ana (2014, tot pe un scenariu propriu).
    Primele filme ale lui Alexa Visarion erau „teatrale" în sensul bun al cuvântului, caracteristice pentru un regizor venit spre marele ecran dinspre scândura scenei (sensul rău fiindu-le rezervat cineaştilor furnizori de scene nefireşti, cu personaje nefireşti şi reeplici nefireşti, despre care obişnuim să spunem că sunt — vai! — prea „teatrale"...): Înainte de tăcere, Înghiţitorul de săbii şi Năpasta nu urmăresc reconstituiri strictamente realiste de epoci, accentul fiind pus — dimpotrivă — pe nivelul simbolico-mitic al naraţiunilor, ceea ce, în varii combinaţii dramatice şi tragice, dă o poeticitate grea, tensionată, aspră.
     Va reveni târziu la mit în Ana, după ce mai întîi, la scurt timp de la prăbuşirea sistemului comunist, explorase ororile morale ale vechiului regim în Vinovatul (1991), pentru ca, după o pauză de aproape două decenii, să propună şi Luna verde — replică tăioasă adresată modei „noului val" cinematografic autohton afirmat între timp, pe al cărui teritoriu tematic şi tipologic intra cu doze mari de subtilitate. Greu de acceptat şi de reacţionat, drept care Luna..., cu contemporaneismul său afişat şi cu suprinzătoarele-i sugestii vag-aburos-ireale, aproape fantastice, a şi fost aproape ignorată de colegii cineaşti mai tineri, în prim-planul actualităţii rămânând alte şi alte ipostaze ale formulei acelora, considerabil mai simplă şi mai puţin interesată de profunzimi, de motivaţiile obscure ale identităţilor confuze...
     Luna verde — o explorare a lumii postmoderne care se va fi constituit sub ochii noştri, de-a lungul deceniilor postcomuniste. Iar Ana vine la rând cu o poveste care citează, rescrie, absoarbe legenda Meşterului Manole. Protagonistul, regizor de meserie, un alter ego al autorului, vrea să facă în anii de dinainte de 1989 un film inspirat din baladă. Din absurde rezonuri politice, nu i se permite. Manole urma să fie... Ştefan Iordache, numit ca atare! Citate din Înghiţitorul de săbii, cu Iordache şi... Răzvan Vasilescu, interpretul regizorului din Ana. „Autocitate", de fapt! Ca şi celelalte reveniri din aceeaşi distribuţie de altădată: Mircea Albulescu şi Dorina Lazăr. Refuzul de a face filmul după Legendă... îl revoltă pe regizorul-personaj. Prilej de satiră a regimului: visătorul bravează, atacă şi plăteşte preţul arestului, al anchetei, al pierderii lucidităţii. Retras în anii postcomunişti departe de zarva oraşelor, pe mal de fluviu, devenit un soi de nebun al satului", va imagina — totuşi — filmul alături de o tânără cere-şi ascunde propria dramă: violată în urmă cu câţiva ani, apoi prostituată în Italia, revenită acasă, la ţară, baricadată într-o tristeţe disimulată. Vor deambula în decoruri naturiste atinse de un uşor aer post-apocaliptic, vorbind despre vechiul proiect avortat, încercând să-l resuscite. N-au cum să treacă mai departe, încât totul se consumă  ca o poveste a poveştii. Vor încheia recitând alternativ ultimele versuri ale baladei şi evocând astfel moartea simbolică a eroinei şi a ziditorului ei. Scenă de o tristeţe sfâşietoare plasată pe o ambarcaţiune metalică delabrată, înconjurată de ape, la apus de soare, la sfârşit de zi şi - parcă  - de lume...
     Concluzia: „mitizantul” Alexa Visarion îşi reafirmă programul, acum ca rescriere — tot postmodernă, de bună seamă! — a legendei, proiectându-şi simbolic propria extincţie, dar şi răsturnând-o în victorie, deci îndepărtând-o, căci... până la urmă, ca poveste a poveştii, filmul s-a făcut, iată!
     Drept care incipitul se rectifică aşa:
     Alexa Visarion — o excepţională personalitate a teatrului şi a filmului de la noi... 
Imagine: Dan Țuculescu
()
Cuvinte cheie: alexa visarion, alexa visarion sau destinul vocatiei, elena saulea, portret alexa visarion

Opinii: