„Vine o vreme când tragem o linie şi adunăm
Câteva clipe când era să fim frumoşi...
Câteva clipe când era să fim fericiţi...
Câteva clipe când era să fim...geniali!”
Marin Sorescu
„Uneori, în rarele mele momente de relaxare totală, mă întreb cine sunt?...” aşa îşi începe confesiunea
Ion Dichiseanu şi tot el continuă „ sunt un actor îndrăgostit de arta lui”!
Am să-i spun eu acum, lui, cine este! Într-un Bucureşti destul de cenuşiu am văzut pe stradă un bărbat fermecător, îmbrăcat într-un costum alb, cu un mers elegant, parcă în contrast cu toţi trecătorii. Ei aveau privirile în jos, iar când le ridicau păreau obosiţi în timp ce bărbatul îmbrăcat în alb privea spre cer! Nu exagerez. Se uita în sus de parcă ar fi vrut să vină de acolo, de sus, un strop de frumuseţe! Era Ion Dichiseanu. Altădată m-am întâlnit cu un bărbat pasional, gesticulând, recitând nu doar pe scenă ci în văzul tuturor. Oamenii se opreau, îl priveau, îl recunoşteau! Era Ion Dichiseanu. Când ne-am adunat să punem o stea în Piaţa Filmului, o stea cu numele Ion Dichiseanu, am văzut un bărbat extrem de emoţionat, ar fi vrut să povestească toată viaţa lui de actor şi toată viaţa lui de OM dar nu era timp...parcă nu mai avem timp nici să privim nici să ascultăm! Era tot Ion Dichiseanu. Iar dacă intrăm în Arhiva de filme vom descoperi în zeci de cutii şi în sute de metri de celuloid un chip. Fie transfigurat de emoţie, fie chinuit de întâmplări nefericite, fie semeţ, vom descoperi un june prim care îmbătrâneşte treptat, chipul capătând distincţie, ceracănele având relief...şi poate doar privirea rămânând intactă odată cu trecerea timpului! Tot despre Ion Dichiseanu este vorba.
Acum Ion Dichiseanu a scris o carte. Cu un titlu incitant „ Am fost rivalul regelui”. O carte în care ne spune o frumoasă poveste de dragoste între el şi marea cântăreaţă şi actriţă Sara Montiel, pe numele ei (o adevărată cascadă de nume superbe!) Maria Antonia Alejandra Vicenta Elpidia Isadora Abad Fernandez, un mare star al anilor 60-70, care vizitând România în 1967 l-a întâlnit pe Ion Dichiseanu de care s-a îndrăgostit. Confesiunea maestrului pendulează între amintiri de la filmări unde a cunoscut celebrităţi ale vremii şi această mare întâlnire care i-a schimbat viaţa. Dacă ne gândim bine nu i-a schimbat atât viaţa cât sufletul. Fiindcă alături de Sara, Ion a trăit intens o poveste, precum un adolescent, a trăit o nebunie într-un sistem politic poate şi el uluit de ce se întâmplă! Un sistem politic ce a găsit de cuvinţă să curme această relaţie, socotind-o imposibilă.Tinerii de acum nu-şi pot imagina aşa ceva. Şi nici nu pot trăi în imaginar suferinţa celor doi! In showbiz-ul de astăzi cuplurile se despart la minut si tot la minut se formează altele. Scandalurile (chiar şi inventate) merg mână în mână cu publicitatea agresivă. După o despărţire primim informaţii picante din alcov ca să nu mai spun de scandalurile nocturne în faţa camerelor de filmat gustate de un public pauper în miez de noapte!
Ei bine, nimic din toate acestea nu se regăsesc în confesiunea lui Ion Dichiseanu. Aş spune că îi este greu chiar să şi povestească despre privirile pe care şi le aruncau sau despre cum i-a sărutat el o lacrimă în noaptea dinantea plecării ei pentru totdeauna. Este o pudoare care trimite relaţia celor doi într-un alt timp, un timp romantic pe care este bine să-l povestim astăzi! ”Ce-am simţit când am văzut-o pe acestă fiinţă (Sara)...este foarte greu de descris în cuvinte. Am simţit un fel de curent electric, o chemare, ceva ce nu mai trăisem până atunci!” „Gândul meu era acolo...acolo unde nici nu îndrăzneam să visez! Mă marcase total această fiinţă...nu aveam în minte decât imaginea Sarei!”
Iată două fragmente din confesiunea unui bărbat sedus de o femeie nu doar de un mit! Pentru că în vremea aceea Sara Montiel era un mit. Dar nici Dichiseanu nu era un actor necunoscut. In ’67 avea deja 10 filme la activ. Era un actor cu forţă interioară şi cu chip de june prim. Impărţea statutul de june prim cu
Cristea Avram, cu
Septimiu Sever sau
Florin Piersic. Publicul îl văzuse în
Darclee, în
Porto Franco, în
Tudor şi mai ales în
Dincolo de barieră şi
Tunelul. În timp, actorul a adăugat zeci de roluri în teatru şi film. 43 de filme, colaborarea cu regizori importanţi – Lucian Bratu, Mircea Săucan, Francisc Munteanu, Nicolae Breban, Gheorghe Vitanidis, Ion Popescu Gopo, Sergiu Nicolaescu. A ştiut să asculte sfaturile unor mari regizori şi unor mari actori. Maestrul citează vorbele lui Orson Welles: „un actor de film, indiferent de personajul căruia-i dă viaţă, trebuie să fie ca o arteziană care în dedesubtul ei presează tone de apă dar din care tâşneşte doar un firicel”. Şi fiind un suflet de copil are, uneori, confesiuni pline de candoare: „nu m-am născut în România din întâmplare, am fost trimis aici ca să-i bucur pe români, să le aduc o fărâmă de lumină...pentru mine actoria nu a fost doar o profesie ci a fost chiar viaţa!”
„Teatrul este efemer...” mărturiseşte cu tristeţe Ion Dichiseanu. Adică spectacolul este efemer şi nu a rămas decât în câteva CRONICI ŞI FOTOGRAFII. Rolurile mari făcute de Dichiseanu, Antoniu (Antoniu şi Cleopatra), Alioşa (Fraţii Karamazov), Oedip (Oedip Rege), Coriolan şi mai ales Othello sunt doar amintiri ale artistului şi poate a unora care au văzut aceste spectacole. Astăzi imaginea digitală conservă un act teatral. Dar în acei ani nu. Cu atât mai importante sunt mărturiile, jurnalele, memoriile.
Există în cartea–confesiune a lui Ion Dichiseanu un veritabil plan doi care însoţeşte prim planul relaţiei de iubire: este descrierea unei lumi fascinante, lumea cinematografului de altădată cu staruri, vedete, regizori celebri, filmări, premiere... În Studiourile Buftea se filma
Căderea imperiului roman, iar în distribuţie, pe lângă Dichiseanu erau Sylvia Koscina şi Orson Welles, actorii români jucau de la egal la egal cu Belmondo şi Marina Vlady, la festivaluri internaţionale maestrul s-a întâlnit cu Omar Sharif, Claude Lelouch, Sophia Loren, Ursula Andrews. Şi astăzi marile festivaluri sau decernarea Oscarurilor devin spectacole fastuoase, unde vedetele calcă pe covorul roşu mitraliaţi de blitz-urile zecilor de fotografi. Şi astăzi creatorii de modă se înghesuie ca o vedetă sau alta să le poarte veşmintele din clasa haute couture. Dar parcă în anii 60-70 era ALTCEVA! Şi cinematograful era ALTCEVA! Şi poveştile de dragoste erau altfel. Până şi flirturile aveau clasă! Această lume a trăit-o din plin Ion Dichiseanu şi ne-o redă prin magia cuvintelor care declanşează imagini în aşa fel încât parcă şi noi suntem acolo, ca spectatori.
Există în carte un moment emoţionant. Un moment televizat, un moment în cadrul unei emisiuni la vremea ei cu o largă audienţă, "Surprize, surprize", unde protagonistă era Andreea Marin. „A sosit momentul mult aşteptat. Ea ( Sara) urma să stea în România doar o zi şi jumătate. Am pornit cu toată familia la emisiunea "Surprize, surprize". Sarita, mi-a zis producătoarea, nu ştia că ne vom revedea... mă întorceam în timp şi retrăiam în frânturi de clipe ceea ce se întâmplase cu ani în urmă. Andreea Marin mă anunţă. Eu cobor treptele şi... A urmat o îmbrăţişare lungă cât o eternitate...”
Este o scriitură tipică unui scenariu de film. Un film cu un final fericit?! Oare? Câte pot fi ascunse într-o lungă îmbrăţişare?!
Ceea ce este impresionant în relaţia celor doi – dar mai ales în felul în care a trăit Ion Dichiseanu această relaţie este nevoia lui de a privi pe Sara nu ca pe un star, nu ca pe o vedetă ci pur şi simplu ca pe un om care, un timp, i-a fost alături. Iată de ce povestea celor doi nu poate fi comparată nici cu nopţile nebune de amor petrecute de celebra cântăreaţă cu Ernest Hemingway, nici cu relaţia cu „rebelul fără cauză” James Dean, nici cu povestea ei cu Severo Ochoa, omul de ştiinţă spaniol de reputaţie internaţională, deţinătorul premiului Nobel sau cu actorul italian Giancarrlo del Duca-Viola. Şi nici măcar cu aventura avută de Sara cu regele Juan Carlos. Titlul „ Am fost rivalul regelui” chiar dacă este incitant nu poate defini postura lui In Dichiseanu de „rival” pentru că el vine cu o poveste în timp ce celălalt a bifat o intâlnire şi atât. „Filmam şi iubita mea mă privea” spune aproape totul despre starea de graţie în care s-au aflat cei doi! Chiar şi pentru câteva zile... chiar şi pentru câteva clipe!
Nu pot să nu mă gândesc, scriind aceste rânduri la ce făceam eu în timp ce Ion filma
Dincolo de barieră sau
Tunelul iar Sara era
Carmen de la Ronda şi
Regina cântecelor? Eram un copil care strângea bani să cumpere fotografii cu artişti. În oraşul Calafat la librăria lui Borodi. Borodi era un adevărat domn, parcă din alt timp şi îmi păstra fotografii care costau 2 lei bucata : Gerard Barray (
Cavalerul Pardallian), Jean Marais, Margareta Pâslaru, Gianni Morandi (In ginocchio da te) şi foarte multe cu Sara Montiel. Momentul meu se visare avea un traseu fix – cinematograful Arta., cu şiruri de scaune care pocneau şi miros de gaz, atunci când se curăţau duşumelele şi librărie. Cântam cântecele Sarei şi ale lui Morandi, urcându-mă în pătulul bunicilor şi urlând de se speriau vecinii până când ai mei m-au dus la căminul cultural să urlu acolo!
Priveam înfricoşat valurile care îl răpeau pe iubitul Sarei din
Regina cântecelor ca mai apoi ea să cânte cu jale şi lacrima să îi curgă pe obraz! Fredonam cântecele din
Carmen de la Ronda...dar, trebuie să recunosc, am văzut de mult mai multe ori
Regina cântecelor! Iar acum, scriu o prefaţă în care vorbesc despre doi oameni fericiţi (sau doi oameni nefericiţi!) şi iată că această întâmplare mă trimite şi pe mine într-un alt timp!
Mult mai târziu, în ultimul an la regie de film la I.A.T.C l-am văzut pe Ion Dichiseanu în
Clipa, filmul lui Gheorghe Vitanidis. Nu avea nimic din junele prim de altădată. Era un actor robust, cu un chip încercănat, cu o privire obosită de tot stresul pe care îl purta personajul din film. Era impresionant. Şi tot mult mai târziu am văzut una dintre ultimele apariţii ale Sarei Montiel. Era un interviu. Nu a cântat. Era tristă!
Cartea lui Ion Dichiseanu este de fapt o scrisoare de dragoste. Nu un Mail. Nu un SMS. E scrisă de mână, pusă într-un plic cu timbru şi expediată în tolba poştaşului. După care... aşteptarea! „A primit-o sau nu a primit-o?”
„O să răspundă cineva?!”
