Cred că a face o monografie despre un actor, fie el de teatru sau de film, este unul dintre lucrurile cele mai complicate și mai delicate pe care și le poate propune un critic. Cu nițel talent se poate creiona portretul fizic. Cu ceva intuiție se pot ghici date caracterologice. Cu aptitudini de documentarist se pot aduna date cât mai amănuțite și mai exacte despre parcursul vieții și carierei subiectului ales. Dar cum se poate surprinde inefabilul, vibrația, energia, transfigurarea ascunse în acel mister numit talent? Cu atât mai mult când este vorba despre o actriță de talia lui
Carmen Stănescu.
În volumul de față, Ion Moldovan a ales una dintre puținele formule salvatoare: a lăsat actrița să se prezinte singură într-un interviu fluviu. Am aflat din gura ei că este „o persoană blândă, potolită, căreia nu i-a plăcut să piardă nopțile”. Că privește cu modestie și smerenie harul venit din ceruri: „Eu n-am nici un merit... am sporit ceea ce am primit în dar de la Dumnezeu, muncind”. O muncă de peste șase decenii concretizată în peste 50 de roluri și mii de reprezentații precedate de sute de mii de repetiții, toate pe scena Teatrului Național din București. O carieră clădită cu dăruire și răbdare, presărată cu succese mai mari și mai mici, dar și cu sacrificii și chiar eșecuri pe care le identifică cu o remarcabilă obiectivitate.
Carmen Stănescu vorbește despre meseria ei fără emfază, ci mai degrabă cu modestie, acordând o afectuoasă atenție colegilor de scenă. Pentru că, spune ea, „Arta actorului nu se rezumă doar la a declama frumos și a te mișca agreabil. Dacă nu există și o întâlnire sufletească între parteneri pe scenă, nu poate ieși ceva convingător”. Amintirile sale despre acești parteneri, majoritatea iluștri, sunt pline de tandrețe și recunoștință pentru că împreună au adus bucurie publicului. Dar și de o anume tristețe pentru că teatrul e o artă efemeră. Cortina cade deopotrivă peste spectacole și peste viețile actorilor, care când mor sunt dați uitării. În ultima vreme, tehnica permite înregistrarea spectacolelor, dar câte dintre rolurile jucate de Carmen Stănescu au rămas pe peliculă sau pe bandă magnetică?! Și apoi, camera video este un martor rece care nu reține acel miracol numit spectacol născut din comunicarea dintre actor și public.
Adevărații martori rămân cei care au văzut-o pe Carmen Stănescu jucând. Actori, critici, oameni de teatru, spectatori. De aceea, autorul volumului „Dintr-un secol în altul, pe scenă” a avut inspirata idee de a întrerupe din loc în loc interviul pentru a plasa părerile celor care i-au fost aproape. Astfel, cartea lui Ion Moldovan devine nu numai portretul actriței, dar și un demers împotriva uitării.
Aș încheia aceste rânduri cu o amintire personală. Era într-o vară, la începutul anilor '50, la vila avocaților din Predeal unde Carmen Stănescu a venit să-și viziteze tatăl aflat în vacanță. În acea atmosferă de lâncezeală și dolce far niente, ea a apărut ca o explozie de soare, blondă, tânără și frumoasă, îmbrăcată într-o rochie bleu cu margarete albe, cu corsajul strâns și fusta înfoiată pe jupon. Și printre domnii și doamnele tolănite pe șezlonguri informația a început să circule în șoaptă: „E actriță la Teatrul Național...” Dumnezeule! Ce apariție!
