Uşa de la birou, uşa glasvand cu sticlă mată, se închidea doar când lucra. Zgomotul ei îl aud în amintire şi acum. Prin ea se întrezărea lumina caldă de pe birou şi silueta lui tata. Pentru mine era raiul pe pământ. Eram toţi împreună. Tata era acasă şi lucra.
Mama ne spunea în şoaptă: „Tata lucrează la Nea Mărin” – şi toţi încercam să nu-l deranjăm... Era o linişte anume, o linişte aşa de plină de dragoste... o linişte caldă în toată casa.
Nu părăsea biroul până când nu termina de scris... două, trei ore. Îl auzeam râzând încet şi ne zâmbeam complice, bucuruşi de bucuria lui... Îl văd ieşind cu foile în mână şi chemându-ne. Ne adunam cu toţii fericiţi când în sufragerie, când în birou, când în bucătărie, şi cu ochii şi sufletul cât cepele aşteptam să ne citească. Întotdeauna mă uitam câte pagini scrise are în mână... cu cât erau mai multe, cu atât eram mai fericită – însemna că povestea e mai lungă şi vraja o să dureze mai mult. Căci vrajă era când începea să ne citească... în faţa noastră, la vedere, Amza al nostru dispărea şi, încet, încet, ne intra în casa sufletului Nea Mărin.
Citea cu o bucurie pe care n-o voi uita niciodată. O bucvurie de copil fericit. Ne deschidea tuturor o uşă şi, dn realitatea bucătăriei, păşeam direct pe uliţă la Băileşti, simţeam mirosul de sarmale, gustul zaibărului şi al pâinii în ţest. Nu mai eram în bucătărie... ne plimbam cu Nea Mărin pe uliţe, prin tren, la cinematograf sau cine ştie pe unde. Ne întâlneam cu nărodul de Sucă, cu Veta, cu o lume întreagă.
Nu se uita la noi când citea, nu-şi lua ochii din text. La final, după ce termina de citit, ne trezeam iar în bucătărie, lumea lui Nea Mărin rămânea într-un colţ de suflet şi, de după foi, apăreau timizi ochii lui tata. Ne întreba: „Cume?” Noi ne ştergeam lacrimile de râs şi-l îmbrăţişam. Zâmbea şi la toate laudele ne răspundea: „Mă iubiţi voi... n-o fi chiar aşa de bine... mai lucrez la text şi poate o ieşi ceva...”
În miez de noapte, când toată casa dormea, auzem uşa de la glascand în chizându-se din nou...
După o vreme ne strângeam în faţa televizorului şi Nea Mărin ne pătrundea prin ecranul televizorului în casă... De data asta tata îl privea critic, dar cu drag pe Nea Mărin.
Despre foile ce rămâneau pe birou peste noapte, foile scrise cu cerneală albastră, şi despre mirosul lor, un amestec de miros proaspăt de hârtie, miros de cerneală şi parfumul lui tata, de lavandă, nu se poate povesti...
De Paşti 2014 am deschid manuscrisele lui. Cu emoţie, chiar cu teamă. Teamă că amintirile mă vor întrista, că vor răscoli dorul, că vor învârti lama de cuţit în rana nevindecată a lipsei lui...Probabil că de acolo de unde e... de prin ce stea... mi-a văzut frica de copil prost şi, zâmbind, mi-a dat curajul să încep să recitesc ce a scris. Dorul a rămas dor, dar m-am trezit că râd cu hohote, că râd cu lacrimi citind isprăvile lui Nea Mărin... Şi din nou, va în tinereţe, îmi era teamă că voi ajunge la finalul poveştii.
Foarte puţină lume ştie că textele cu Nea Mărin sunt scrise în totalitate de el, de Amza. Un umor sănătos, fără pic de vulgaritate, un umor cu o ţâră de poezie, un umor curat. Ţi-e drag să citeşti, dar se mai întâmplă ceva: nu numai că parcă îi auzi vocea, dar ai impresia că îţi şi apare în faţa ochilor Na Mărin din Băileşti... hâtru, sănătos, vesel.
Cum nu am dreptul să ţin o astfel de bucurie doar pentru mine, am hotărât publicarea manuscrisuluiu, care cupriunde pr lângă textele din cartea apărută demult, în 1973, şi texte inedite. Mulţumesc Humanitas pentru publicarea acestei cărţi.
Pe 12 decembrie 2014 se împlinesc 32 de ani de când tata a plecat puţin de pe pământ. 32 de ani în care lumea m-a oprit pe stradă şi mi-a spus că-i este dor de el. 32 de ani în care lumea nu l-a uitat.
Amza nu a fost doar Nea Mărin. Nea Mărin este o felie din sufletul lui ca o pâine caldă... În aceeaşi măsură, Amza este şi Ipu din
Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte, şi Manlache din
Osânda, şi Mihai Viteazul, şi... câte şi mai câte... Ne-a spus că i-ar părea rău să rămână în amintirea oamenilor doar ca Nea Mărin... că prea dragi i-au fost şi celelalte roluri.
Sunt adolescenţii şi copiii care-l descoperă azi şi îl îndrăgesc, oameni care îmi spun „Am crescut cu el”, alţii care îmi spun „Îl iubeam toţi, toată familia”. Oamenii îmi spun că le e dor de Amza.
Dacă citind această carte, Nea Mărin v-a bucurat sufletul, pomeniţi-l zâmbind pe Amza Pellea şi aprindeţi-i o lumânare, poate găseşte drumul înapoi spre casă.
Eu oricum îl aştept în fiecare zi.
Mulţumesc.
