Pledoarie pentru estetică şi libertate
Cu o erudiţie impresionantă şi utilă oricui se apleacă asupra expresionismului – curent şi/ sau opere de artă –
Petre Rado (1946 – 2007) reuşeşte performanţa să prezinte în această lucrare persistenţa ideii de libertate în cadrul spiritual cultural al epocii şi vocaţia artiştilor de orice fel (pictori, poeţi, muzicieni, dramaturgi, actori, regizori) de a o afirma prin operele lor care, dat fiind angajarea lor deplină şi profundă în problemele epocii, devin adeseori premonitorii privind pericolele care pândesc oamenii şi umanitatea.
Există astfel o legătură evidentă între spiritualitatea pre/expresonistă, trăirile tragice antebelice şi dezastrele umane generate de primul război mondial. Nu se poate afirma că războiul a generat expresionismul, dar se poate constata cu certitudine că a fost prevestit de întregi categorii de vizionari artişti, iar unii dintre ei vor deveni şi criticii epocii postbelice.
“Această mişcare pornise la distrugerea radicală a tuturor obstacolelor unei realităţi care curând, în timpul războiului, avea să se arate atât de neleguită, a tuturor forţelor tradiţionale, a normelor burgheze, a politicii şi a artei care duseseră la masacrele războiului sau nu i se opuseseră. Emoţia produsă de război îşi căuta expresia artistică în expresionism (s.ns): prin extaz, prin strigăt, prin revoluţionarea limbajului şi a formelor, prin revoluţionarea spiritului credincios împotriva realităţilor obtuze ale unei civilizaţii zdruncinate. (…) Limbajul său fusese pregătit de naturalism, neoromantism şi Jugendstil. (…) Creaţia expresionistă râvnea la pasiune, cădere şi înălţare spre absolut, zguduiri, fervoare, viziune şi profeţie”, sintetizează Fritz Martini în “Istoria literaturii germane”, citat de autor.
Dacă după Lotte Eisner şi al său “Ecran demoniac” (1965) şi Siegfried Krakauer cu “De la Caligari la Hitler”(1947), spre a cita doar cele mai celebre lucrări despre filmul expresionist german, era greu de imaginat că se va mai încumeta cineva să investigheze un astfel de labirint, fie el şi al umbrelor. Iată că tânărul absolvent din 1969 al secţiei de Teatrologie-Filmologie de la I.A.T.C., Petre Rado, acceptă deliberat această confruntare. Poate de aceea stilul academic e demn de o teză de doctorat, cu păreri personale bine motivate, ca atunci când polemizează cu Krakauer referitor la aprecierile acestuia despre Lubitsch.
Autorul şi-a structurat lucrarea în şapte capitole, cărora le adaugă o Addenda cu texte alese din literatura critică despre expresionism, Micul dicţionar al personalităţilor cinematografului expresionist, o filmografie selectivă din perioada 1913-1933, realizate de
Cristina Corciovescu, şi o bibliografie selectivă. Tot acest aparat critic, în afara valorii sale sistemice de concepere şi redactare a unei lucrări de specialitate, model de urmat, mai arată că autorul era conştient de faptul că lucrarea lui este originală şi solidă, putând sta, fără frică, alături de tomurile de prestigiu ale înaintaşilor în domeniu.
Excelentă ideea de a plasa filmele expresioniste în atmosfera epocii, în cadrul ideilor filosofico-estetice (redescoperindu-l pe Wilhelm Worringer şi teoria sa a “instinctului de abstractizare), precum şi structurarea pe specificităţii pre/şi “expresioniste” ale celorlalte arte (pictura, poezia, muzica, dramaturgia, arta specatcolului). Fiecare domeniu beneficiază nu numai de o analiză personală şi pertinentă, ci şi de o reaşezare a operelor respective în cadrul unei înţelegeri moderne, putând să descifrăm, în modernitatea noastră orgolioasă, multe din influenţele de altădată.
Lectura este agreabilă, chiar fascinantă. Autorul nu se sfieşte să invoce nume celebre – şi din păcate uitate – de esteticieni şi filosofi, cei care au generat, prin climatul cultural pe care l-au creat, apariţia fenomenului expresionist german. Nu se sfieşte nici să arate dinamica conştientizării acestui curent artistic, ceea ce îi conferă lecturii vitalitate şi interes.
Oricine este interesat de istoria filmului expresionist german găseşte în lectura acestei cărţi mai mult decât oferă marile tomuri ale istoriilor de cinema. De exemplu, prezentarea destul de rapidă şi aridă a începuturilor cinematografului german devine la Petre Rado o istorie decriptată, iar toate marile nume de inventatori, producători, regizori, actori - foarte multe de altfel - se înscriu perfect într-o evoluţie legică a dezvoltării fenomenului filmului, întâmplător sau nu, expresionist german. Nu lipsesc nici descoperirile istorice despre întâietatea paternităţii apariţiei cinematografului, cum este cazul lui Max Skladanovsky care, în 1895, brevetase bioscopul şi filmase scene de circ, prezentându-le unui public uimit. Din punct de vedere strict istoric, sunt primele reprezentaţii cinematografice din Europa, devansând cu puţin celebrul spectacol din 28 decembrie 1895 al fraţilor Lumière, de la “Grand Café” (p. 97)
Această lucrare de excepţie apare în prima sa ediţie, minată grafic de teroarea economiei de hârtie, la Editura Meridiane, 1975, având-o ca redactor pe Viorica Matei, şi în a doua ediţie la Editura Scrisul Românesc, în 2006.
Cum în 2014 ne aflăm exact la 100 de ani de la declanşarea primei şi catastrofalei conflagraţii mondiale, analizată şi îndelung comentată şi azi, spre a-i putea înţelege toate cauzele, poate că readucerea în actualitate a acestei cărţi este binevenită, fiind în acelaşi timp şi un omagiu adus autorului plecat dintre noi, atât de devreme.
