REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film

Ion Cantacuzino criticul

"Uzina de basme. Scrieri despre cinema"

Ion I. Cantacuzino

  • Editura Maiko
  • București, 2004
  • 499 pagini, bibliografie, index

Ion Cantacuzino criticul


     „Uzina de basme" este cartea unui foarte tânăr şi foarte înzestrat reprezentant al generaţiei de aur interbelice. Al acelei generaţii, care ni i-a dăruit nu doar pe corifeii Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen lonescu şi Constantin Noica, dar şi pe Haig Acterian, Barbu Brezianu, Petru Comarnescu, Ionel Jianu, Petre Pandrea, Mihail Sebastian, Petre Tuţea, Toma Vlădescu, Mircea Vulcănescu - şi nu i-am amintit nici pe departe pe toţi cei care prin scrisul lor, prin năzuinţa comună de afirmare a unor idealuri socio-culturale româneşti, prin convingerile lor politice, nicidecum comune, şi nu de puţine ori dramatic asumate, au pătruns deja în istorie.
     Într-un atare context de înaltă emulaţie intelectuală, Ion I. Cantacuzino (1908-1975) a încercat - deloc timid - să-şi facă auzită vocea, să-şi afirme propria-i debordantă personalitate. Excepţional dăruit, el a pendulat, aidoma altor exponenţi ai strălucitei sale generaţii, între mai multe vocaţii. Ca fiu unic al marii actriţe Maria Filotti s-a aflat mereu în preajma teatrului pe care l-a preţuit, slujindu-l cu devotament în calitate de critic şi dramaturg, de secretar literar şi regizor. Dar, parafrazând un titlu de carte inspirat, se poate spune că, în pofida oricăror tentaţii, Ion I. Cantacuzino nu „a ales teatrul". După cum nu a ales nici filosofia, cu toate că obţinuse în 1931 diploma de licenţă a Facultăţii bucureştene de resort (în specialităţile psihologie, estetică şi istoria artei) cu menţiunea „magna cum laude”.
     Arta lui Hypocrat a servit-o însă cu râvnă, apelativul tandru-respectuos de „Doctorul" sub care va fi reperat mai târziu în breasla cineaştilor avându-şi obârşia tocmai în recunoaşterea calităţii sale de doctor în medicină (teza, susţinută la 22 ianuarie 1935 trata despre „Reperajul ventricular în epilepsie"), specializat ulterior la Paris în psihiatrie şi medicină legală.
     Autorul „Uzinei de basme" se prezenta deci în 1935, anul apariţiei acestei fermecătoare culegeri de eseuri cinematografice, reeditată astăzi, ca un tânăr temeinic şcolit în varii discipline, dar nu doar atât. După propria-i spusă, el era de pe atunci „un student în medicină, bolnav de boala scrisului". Afirmaţia rămâne valabilă şi pentru medicul ce tocmai devenise Ion I. Cantacuzino, cu amendamentul că „scrisul", destinat iniţial criticii literare și dramaturgiei, psihiatriei şi psihologiei, va fi canalizat cu timpul aproape exclusiv spre marea sa pasiune: filmul. Căci, în dispreţul a nu puţine voci care plasau filmul într-o zonă marginală a fenomenului cultural, în pofida chiar a multiplelor sale înzestrări, ce i-ar fi îngăduit accesul la performanţe intelectuale în domenii superior cotate, Ion I. Cantacuzino a ales filmul fără şovăire, la început ca o îndeletnicire de suflet, apoi ca o a doua profesie, pentru ca spre sfârşitul vieţii cinematograful să-i devină o dominantă şi acaparatoare preocupare.
     Cea de a patra decadă a veacului trecut avea să fie marcată de o intensificare fără precedent a comunicării editoriale, ziaristice, radiofonice; graţie cărturarilor din amintita generaţie interbelică, conferinţele pe diverse teme de cultură generală (modalitate de exprimare astăzi aproape abandonată) constituiau adevărate evenimente cu larg ecou în public. Energia şi impetuozitatea temperamentală, şarmul particular al retoricii au făcut din Ion I. Cantacuzino şi un orator apreciat, prezent la toate ciclurile de simpozioane organizate în sala Fundaţiilor Regale, mai întâi de gruparea Forum (1931) a lui Ionel Jianu, apoi de faimosul Criterion (1931-1932), iniţiat de Petru Comarnescu. Când vrăjmăşii politice şi atacuri gazetăreşti imunde au dus la autodizolvarea acestei efervescente asociaţii, şase dintre cei mai activi „criterionişti" (respectiv Ion I. Cantacuzino, Petru Comarnescu, Mircea Eliade, H.H. Stahl, Al. Christian Tell şi Mircea Vulcănescu) au înfiinţat o revistă omonimă. Noul Criterion, adevărat cântec de lebădă al unei mişcări culturale memorabile, a avut o viaţă scurtă (doar cinci numere, dintre care două duble, între octombrie 1934 şi februarie 1935), dar urmele lăsate în conştiinţa contemporanilor nu se vor şterge uşor.
     Dacă ne gândim că tot atunci Ion I. Cantacuzino susţinea examenele finale ale unei facultăţi de exigenţa celei de medicină, că mai era şi profesor suplinitor la un liceu bucureştean, că în afara activităţii curente de cronicar literar, teatral şi cinematografic, el se implicase profund în elaborarea Legii Fondului Naţional al Cinematografiei (în 1934) şi în conducerea Societăţii de producţie Indrofilm Sonor (în 1934-1935), găsindu-şi totodată timp atât pentru ţinerea unor prelegeri la Academia de Artă Dramatică (pe tema „fiului răzvrătit în dramaturgia mondială"), cât şi pentru publicarea în acelaşi an fast, 1935, a două volume de eseuri şi a două piese de teatru („Note pentru azi", „De amore", „Hai să fim fericiţi", „Dridri"), realizăm diversitatea şi amplitudinea preocupărilor foarte tânărului om de cultură, puterea sa de muncă ieşită din comun, setea sa de afirmare ce nu-şi îngăduia răgazul.
     Concepută într-o perioadă de febrile căutări ale propriului drum, „Uzina de basme" ocupă un loc aparte nu doar în ansamblul scrierilor autorului, ci şi în contextul mult mai larg al gândirii româneşti despre film. După „Curs de cinematograf` al lui D.I. Suchianu, apărut înainte (acesta având însă o deliberată structură didactică), opusul lui Ion I. Cantacuzino reprezintă cea dintâi încercare de sistematizare a domeniului întreprinsă la noi de un critic de cinema. Un cronicar de film, ce nu dobândise încă acea rigoare ştiinţifică a cercetătorului truditor pe ogoarele istoriei filmului românesc, în care va excela peste decenii „Doctorul". Un cronicar de film, deprins însă cu cerinţele scrisului hebdomadar („ideile şi materialele acestui eseu, alese, regrupate şi reorganizate aici după norme noi şi completate cu consideraţii inedite, au fost întrebuinţate, fragmentar şi parţial, în articole de critică publicate în ziarul Viitorul, în revistele Fapta, Excelsior, Teatru şi cinema, România literară, Arta şi omul, precum şi în cronicile cinematografice rostite la postul Radio Bucureşti în cursul anilor 1932-1934", se arată într-o notă finală), dar care-şi făcea deocamdată armele într-ale analizei.
     Cred că farmecul persistent al „Uzinei de basme" rezidă tocmai într-un fin amalgam de aprecieri teoretice de o surprinzătoare acurateţe (chiar titlul cărţii conţinea o aluzie la cunoscuta „L'usine aux images" a iniţiatorului Ricciotto Canudo) şi de păreri tranşante, de rezolvări prea rapide uneori, specifice exerciţiului jurnalistic curent. Ceea ce rămâne pe deplin valabil şi astăzi se datorează argumentaţiei estetice viguroase a filmologului în devenire, dar de certă vocaţie, care era pe atunci Ion I. Cantacuzino, şi nu opiniilor conjuncturale ale gazetarului, pierdut de altfel pentru cauză pe parcursul anilor.
     Încrezător în menirea primordială a criticului de cinema, anume aceea de educator avizat al marelui public, semnatarul eseului se arată un susţinător înfocat al filmului ca artă independentă, adică o „artă bazată exclusiv pe imagine, în care ceea ce se petrece nu interesează, ce vezi este totul", o „artă de discreţie şi reţinere în care obiectivul subliniază, şi nu actorul", o „artă de reducere la esenţial, şi nu de dezvoltare inutilă". Cronicarul de cinema este obligat să formeze gustul acestor spectatori inocenţi, să 1e îndrume cu răbdare paşii. „Docilitatea absurdă a publicului în faţa ecranului merge uneori până la limite uluitoare. [...] Judecata sa nu se realizează pe baza nici unui criteriu. [...] În faţa ecranului, spectatorul e pierdut. Singur, slab, credul. [...] O cât de elementară iniţiere în principiile tehnicii artistice cinematografice, o cât de uşoară considerare a filmului după normele acestor principii ar fi fost suficient ca să lămurească publicul. Dar educaţia sa nu e făcută. [...] Educaţia aceasta incumbă criticii".
     Întreaga carte e străbătută de neţărmurita pasiune a viitorului cercetător pentru obiectul său de studiu, o pasiune benefică, ce nu întunecă judecăţile de valoare, deopotrivă foarte personale, dar şi foarte sprijinite pe lecturi solid asimilate. Anticipând parcă unele  dintre scrierile lui Andre Bazin, tânărul teoretician de odinioară discerne cu pertinenţă factorii definitorii ce concură la înfăptuirea sin-tezei filmice: Imaginea, Regizorul, Scenariul, Actorul, constituie capitole esenţiale ale „Uzinei de basme". Consideraţiile sale sunt, de cele mai multe ori, suple şi concise, dovedind un instinct sigur în decelarea creatorilor autentici: „Chaplin îi dăduse cinematografului adâncime de gândire şi lirism al individualităţii. Griffith îi descoperise virtualităţile amănuntului, Gance lirismul situaţiei, Lang, De Mille, Eisenstein, [...] lirismul masei, Murnau, Vidor, Lubitsch, Feyder şi alţii încă îi aduseseră fiecare contribuţia lor imbogăţitoare".
     Formaţia multidisciplinară a eseistului răzbate în destule pagini ale lucrării. Psihologul şi medicul psihiatru Ion I. Cantacuzino era preocupat îndeosebi de descifrarea „realităţilor psihologice ale cinematografului", de „rolul social exercitat de cinematograf, graţie nemărginitei sale puteri de influenţă asupra publicului", după opinia lui „uzinele de creat filme fiind de fapt uzinele în care se creează mentalitatea şi se modelează sufletul omului de mâine". Istoricul de artă şi esteticianul cu acelaşi nume se arată îndeobşte interesat de curentele şi de şcolile cinematografice ale epocii (filmul german, filmul american, filmul rusesc), de categoriile sau „formulele" omologate (filmele documentare, filmele de război, filmele poliţiste etc.) sau de cele mai puţin uzitate (filmele „materne", filmele „celulă socială", filmele de închisori), de asemănările şi deosebirile dintre film şi teatru, ori dintre film şi literatură, de marile figuri ale ecranului mondial, în frunte cu cel mai bun dintre cei buni: Charlie Chaplin. Evident, iubirea sa dintotdeauna, cinematograful românesc îi ocupă încă de pe atunci inima şi gândurile. El visa cu ochii deschişi la ivirea acelor filme minunate, „care să însemne o căutare cinematografică şi o afirmare a artei româneşti" ultimul aliniat al „Uzinei de basme" fiind închinat tocmai propăşirii acelui mult aşteptat cinematograf naţional al viitorului şi celor chemaţi să-1 infăptuiască, ce trebuiau, după opinia entuziastului foarte tânăr teoretician, ca nicicând „să nu uite că cinematograful e instrumentul ideal pentru a concretiza în imagini lumea fantastică şi minunată a basmelor noastre şi viaţa de basm a munţilor, a apelor şi a plaiurilor noastre".
()
Cuvinte cheie: cinetipar aarc.ro, ion cantacuzino, olteea vasilescu, recenzie carte, uzina de basme

Opinii:

0 Comentarii


Adaugă un comentariu