În loc de Introducere

     Anul cinematografic 1975 a fost zguduit de voltajul Cursei. Filmul are precizia construcţiei, un simbolism ponderat, o rigoare a detaliilor şi o forţă a compoziţiei cinematografice, ce aminteşte de Iliu. Cursa, era însă un produs de o rară prospeţime, un cristal de cinema extras din galeriile realismului socialist. Prin filmul de debut, Daneliuc se desprinde de mecanica narativă a perioadei (erou exemplar societate idealizată, lustruită, ferchezuită), de formalismul adoraţiei partinice, de clişeele ideologice şi estetice ale perioadei, de slugărnicia şi conformismul confraţilor, de tradiţia unui realism politizat şi programat. Cu o linie narativă sigură, trasată la limita de interacţiune a celor trei personaje principale, cu o rară coerenţă a sensurilor şi a semnificaţiilor simbolice, Cursa lui Daneliuc iniţiază „o cursă" care va dura peste 30 de ani, un traveling spre profunzimile unei lumi veridice, stratificate istoric, pasionale, năucitoare şi chiar ucigătoare. Cursa este filmul ce se menţine încă la suprafaţa acestei lumi, aflată în anii '70 în plin avânt al industrializării socialiste. Pentru a detaşa povestea de parametrii ideologici ai momentului, Daneliuc lansează personajele la drum, eliberându-le de spaţiul greoi al uzinei, de ierarhii, de declaraţiile sforăitoare, de incinta de lucru, de masa amorfă a lucrătorilor. Readuşi astfel la viaţă, eroii străbat nu doar un drum, ci şi o cale de armonizare cu natura şi cu locurile prin care trec, de împăcare cu sine şi cu celălalt, de încălcare a destinului programat social şi de asumare a celui deviat, sentimental. Prin aceeastă depăşire a predestinării socialiste, personajele au vitalitatea unor oameni zguduiţi de patimi, îndoieli, amintiri, regrete, antrenate în mici nesupuneri (fronda e menţinută la nivelul existenţei individuale!).
     Readucerea personajului la scara cotidianului se face în aria unui realism inundat de energie romantică şi marcat de prezenţa fizică a regizorului. Filmele sale impun o noutate absolută în peisajul filmului românesc: includerea în discursul filmic a unei semnături auctoriale evidente, a unei declaraţii estetice asumate punctual, a unei poziţii explicite a regizorului atât faţă de realitatea referenţială, cât şi faţă de transfigurarea cinematografică. Implicarea actoricească a regizorului în primele filme, asumarea unui personaj cu o anumită simbolistică (reporterul, anchetatorul, operatorul TV şi împăciuitorul perdant) relevă esenţa unui autor cu ochii aţintiţi spre cotidian, dar cu imaginile procesate în limitele ecranului. Prezenţa regizorului în ficţiune, sub masca unui personaj, deschide un canal direct, eficient, de comunicare cu spectatorul. Explicite ca secvenţa de ars poetica din Proba de microfon, voalate ca în Croaziera, prezenţele sale narative dezvăluie faptul că ficţiunea este o parte constitutivă a autorului Daneliuc, un mod propriu de a-şi asuma realitatea filmică, o formulă de existenţă cinematografică şi de rezistenţă cotidiană. Constituite în plan literar sau cinematografic, ficţiunile sale implică cele mai ascunse zone umane — sexualitatea, visceralul, senzorialitatea se extind în oniric sau patologic, răstoarnă legile fizicii newtoniene, le respectă sau neagă pe cele darwiniene, se instalează confortabil în structurile familiale şi sociale ale momentului. Supunându-şi personajele unei gravitaţii senzoriale, unei corporalităţi primare, agresive, Daneliuc le limitează libertatea şi forţa propriilor decizii; senzorialitatea nu are libertăţi, ci doar mecanisme. În orice punct (spaţial, temporal, social) s-ar afla, eroul este captiv în determinările propriului trup, dar şi în normele morale, etice şi ierarhice ale celorlalţi. De la Cursa şi până la Cele ce plutesc, cu fiecare film, aparatul lui Daneliuc pătrunde tot mai adânc în carnea unei realităţi care se schimbă neîncetat, care-şi prinde eroii, dar şi pe cineast, într-o capcană mortală pentru că legea fundamentală a acestei lumi este supravieţuirea sistemului, cu preţul uciderii individului. Dar dincolo de acest tragism fundamental, eroii săi trăiesc într-o lume armonioasă prin contopirea disonanţelor, într-un consens ce unifică fenomene, stări, sentimente, senzaţii, evenimente social politice. Filmele sale sunt stop-cadre pe o mişcare continuă a omului încercuit în contextul social al timpului său, urmărit de la goana în bolidul metalic din Cursa şi până la fuga din haită din Cele ce plutesc. Imagine: Nicolae Cara

(Prefaţă volum)