„Întinse mâna, se aplecă și ridică o geantă de «naș», umplută cu apă, și-o scurse. O clătină, dar amână s-o deschidă. O lăsă în apă, la loc, și se forță să răstoarne obiectul acela prelung. Se încordă de câteva ori și izbuti să-l întoarcă. Odată cu știobâlcăiala, o față necunoscută de ceferist, nu era chiar umflat, probabil nu se înecase de mult, dar gri la piele, urât. Se uită la el scârbit, îndelung.
— Ce-i? O auzi în spatele lui și se întoarse spre ea. Marga bănui că găsise ceva mai special și-i căzu de pe umăr prosopul. Ceață, încă nu distingea foarte bine.
Lui Zidan i se păru că aude ceva, o muzică de un fel cunoscut, auzită pe unde umblase. Căuta să străpungă pâcla odată cu soarele ce ieșea de după pădure, da, o canțonetă din alea, manele de italieni, mai ascultase, într-o limbă strâmbată, napoletană; lăsase-n baracă, probabil, aparatul deschis. Sau pe apă venea, de la. vreun pescar de pe-acolo, așa cum plutim, ca toate cele ce plutesc peste noi.”
Nota Bene: Romanul ”Cele ce plutesc” apare în același an cu filmul
Cele ce plutesc, scris și regizat de
Mircea Daneliuc.
(vol. „Cele ce plutesc - variațiuni pe tema unui scenariu”)
