După
„Statui de celuloid”, criticul ieșan Ștefan Oprea continuă studierea teoretică sistematică a cinematografiei românești contemporane cu un solid și documentat volum, tipărit la «Junimea», „Filmul, vocație și rutină”. De fapt, de ce i-am zice «critic ieșan», câtă vreme — doar locuind în Moldova — el construiește, cu acribie, o istorie a creației cinematografice naționale, de azi, în substanțiale monografii și sinteze?
lată-i deci, filmografiați, analizați pe larg și încadrați într-o formulă posibilă pe
Malvina Urșianu «autor total».
Sergiu Nicolaescu, cu ale sale «idei obsesive»,
Gheorghe Vitanidis în ceasul «decantării opțiunilor»; iată-i și pe tinerii regizori socotiți a vădi personalitate:
Șerban Creangă, «constant în actualitate»,
Mircea Veroiu, dând «preeminență plasticei» (punct de vedere, însă parțial și restrictiv),
Mircea Moldovan sub fascinația universului rural» (considerare întrucâtva prematură),
Mihai Constantinescu,
Timotei Ursu, excelent caracterizat prin propozițiunea «dificultățile desprinderii de sol»,
Cristiana Nicolae, într-adevăr, «cea mai nouă făgăduință». Studiul „Repere la tema actualității” și glosarea unui gen în „O șansă pentru filmul polițist” nu sunt decât alte modalități istoriografice de a cuprinde creații, autori, actori, căutându-se mereu, cu sagacitate, dominantele spirituale ale filmelor și trăsăturile definitorii ale autorilor. O secțiune compactă, consacrată unor creatori străini — Fellini, poetul baroc, Zanussi (dar și Wajda, Skolimowski, Solarz și alții), semnatarii filmelor politice de rezonanță (tinerii chilieni, apoi Glauber Rocha, Pontecorvo, Costa Gavras ș.a.) examinează tangențial, dar exact, și sensibilitatea criticii române față de fenomenele artistice contemporane de prim rang.
Ștefan Oprea scrie calm și aplicat, căutând permanent «esența problemei», clivând intențiile de realizări, prospectând noul fără prejudecăți (poate încă, uneori, apăsat de aceea a dilatării exegezei tematice cu excese de frază) explorând, cu spirit critic, ideile și structurile, construind cutezător o imagine globală cu valoare de mărturie documentară obiectivă.
O laudă ar mai fi că autorul citește atent, cu creionul în mână, tot ceea ce scriu confrații, tot ceea ce declară regizorii, tot ceea ce se spune de către cinefili aleatorii cu privire la peliculele românești. Nu e prea mult?
Poate că în faza aceasta de dezvoltare a teoriei cinematografice, nu e. Altminteri vorbind, autorul dă, chiar și acestei exhaustivități, ponderea și farmecul seriozității.
(Cinema nr. 3, martie 1975)
