REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Dialoguri şi mărturii despre cinema

"Cinema, cinema, cinema"

Titus Vîjeu

  • Editura NOI Media Print
  • Bucureşti, 2014
  • 156 pagini şi ilustraţii

Dialoguri şi mărturii despre cinema


     În 2012, Titus Vîjeu a publicat o remarcabilă monografie a lui Dan Piţa, recenzată atunci în paginile revistei, care anunţa, în final, un volum de dialoguri între critic şi cineast. Cartea cu pricina (sugestiv intitulată Cinema, cinema, cinema…) a apărut recent, la aceeaşi editură, şi reprezintă un pandant necesar şi oportun al monografiei Dan Piţa: Arta privirii.
     Filmografia regizorului Dan Piţa include 23 de lungmetraje (dintre care trei în colaborare, două cu Mircea Veroiu şi al treilea – documentarul-manifest al „generaţiei ’70“, Apa ca un bivol negru – cu zece colegi de promoţie de la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică), realizate între 1970-2014 (cel mai recent, Kira Kiralina, adaptare după proza lui Panait Istrati, urmează să fie lansat în această toamnă). Li se adaugă mai multe scurtmetraje studenţeşti (cel de absolvire, Viaţa în roz, era etichetat de Titus Vîjeu, în volumul precedent, drept un seminal work, adică „opera din care se ivesc, adesea proteic, celelalte opere ale unui mare artist“), dar şi un lungmetraj neterminat, despre care mărturisesc că am aflat din această carte de dialoguri, intitulat Autor anonim, model necunoscut. Filmul cu pricina – pe un scenariu de Constantin Stoiciu (colaboratorul regizorului şi la debutul său individual în lungmetraj, Filip cel bun), adaptat ulterior de Eva Sârbu şi Radu Stegăroiu – avea o copie de lucru, pe două benzi, în decembrie 1989, însă evenimentele care au urmat (şi care l-au adus pe Dan Piţa la conducerea noului Centru Naţional al Cinematografiei şi a unuia dintre cele cinci studiouri de producţie privatizate) au împiedicat finalizarea postproducţiei, astfel încît negativul a rămas nemontat până astăzi. Toate aceste filme, chiar dacă inegale, alcătuiesc, fără îndoială, opera unui cineast de marcă, unul dintre cei mai importanţi ai istoriei filmului românesc. Ca atare, demersul lui Titus Vîjeu, în cele două cărţi dedicate lui Dan Piţa, este unul lăudabil, demn de urmat şi de alţi critici, căci mai există destui cineaşti români care merită omagiaţi prin volume similare.
     Dialogurile din cartea de faţă se ridică la nivelul convorbirilor dintre Magda Mihăilescu şi Malvina Urşianu (dacă rămânem în zona întâlnirilor providenţiale dintre critici şi cineaşti români notabili) din volumul „Aceste gioconde fără surâs” (Curtea Veche, 2006), ba chiar – dacă extindem comparaţia către zona literară – al celor dintre Florin Mugur şi Marin Preda, apărute la Albatros în 1973. În cazul lui Cinema, cinema, cinema…, un mare atu este acela că abordează nu doar o filmografie impresionantă (şi „o operă ce acoperă în plan temporal un veac şi jumătate din istoria ţării sale, un segment cronologic ce se suprapune peste însăşi configuraţia istorică a României moderne“, după cum scria Titus Vîjeu în primul capitol din Dan Piţa: Arta privirii), discutată de însuşi autorul şi de unul dintre cei mai avizaţi comentatori ai ei, ci şi contextul în care a fost realizată această filmografie, respectiv modul în care a evoluat cinematografia românească din anii ’70 pînă în prezent, din perspectiva a doi „iniţiaţi“, deţinători ai multor informaţii de culise, inaccesibile celor mai mulţi dintre noi.
     Volumul este împărţit în zece capitole ce poartă titluri semnificative. Nu cred că este întâmplător faptul că primul capitol („Dincolo de Thanatos“) începe cu reflecţii asupra morţii (e vorba de dispariţia atât a unor personaje din lumea ficţională, cât şi a unor persoane apropiate din lumea reală), iar ultimul („Între cărţi şi zăpezi“, folosit – sub titlul „În miezul de ieri al lui mîine…“ – şi ca preview sau teaser pentru cititorii cărţii anterioare) se încheie cu nişte gânduri despre viaţa care îşi continuă cursul, indiferentă la experienţele noastre, şi pe care, din când în când, ar trebui ca, luând o pauză de la rutina cotidiană, să o observăm cu atenţie.
Am putea descoperi, atunci, numeroase drame cu „autor anonim“ şi „model necunoscut“, dar cu personaje vii (nici de hârtie, nici de celuloid), cum ar fi doi banali „parcagii“; acestea sunt dramele autentice, care se petrec la doi paşi de noi, dar pe lângă care de obicei trecem fără să le băgăm în seamă. „La urma urmei, lumea se reduce la o fereastră, de unde vezi totul…“, conchide Dan Piţa, apoi se oferă să caute citatul din Cioran care i-a inspirat acest panseu. Dar Titus Vîjeu îi răspunde: „Mulţumesc, nu-i nevoie. Poate, altădată…“. Şi aşa se încheie cartea, lăsându-ne cu impresia că, vorba deja amintitului Marin Preda, timpul are infinită răbdare faţă de oameni: vor urma alte filme (pentru Dan Piţa) şi alte cărţi (pentru Titus Vîjeu), iar nouă, cititorilor cinefili, nu ne rămâne decât să ne bucurăm (şi) de ele.
     Dialogul este unul – după cum se numea o emisiune de televiziune din anii ’90 – „de la egal la egal, amical“, ca între doi vechi colegi (de facultate) şi prieteni. Titus Vîjeu este cel care propune temele discuţiei şi ordonează fluxul confesiunilor, pe care deseori îl sparge cu precizări suplimentare privind personalităţi sau opere menţionate de partenerul său de conversaţie. Însă şi Dan Piţa schimbă uneori cursul dialogului, aducându-l către subiectele sale de interes (de pildă, revine obsesiv în discuţie Mircea Eliade, unul dintre scriitorii favoriţi ai cineastului, care i-a şi transpus pe ecran proza fantastică, în Eu sunt Adam!). Chiar dacă, e de ordinul evidenţei, cei doi şi-au revăzut textele şi au înlocuit mărcile oralităţii cu referinţe culturale, dialogul este cursiv şi delectabil, iar parada de idei şi de informaţii nu complexează, ci captivează.
În carte apar multe portrete elocvente ale unor personalităţi din lumea filmului. De exemplu, Victor Iliu, profesorul de regie din facultate (care, din păcate, n-a apucat să vadă filmele de absolvire ale studenţilor săi), e considerat de Dan Piţa un pedagog „exact şi monoton“ („Nu improviza nimic. Totul se afla scris pe fişele sale. Şi avea bunul obicei de a desena totul pe tablă…“), dar care, în pofida aparentei sale lipse de şarm, a exercitat o influenţă hotărâtoare asupra mai multor cineaşti înzestraţi: „El, Profesorul, este cel care ne-a influenţat pe toţi, cei care au vrut să facă un cinema estetic, un cinema al ideilor şi al primatului imaginii. Un cinematograf prin care imaginea să înlocuiască pe cât posibil cuvântul, iar cuvântul să existe doar atât cât e necesar. De la el au învăţat, au luat primele noţiuni despre transpunerea textului în imagini regizori ca Liviu Ciulei, Andrei Blaier, Lucian Pintilie, Iulian Mihu, Manole Marcus şi mulţi alţii“.
     Iată cum e descris neuitatul actor şi poet Emil Botta (cunoscut şi ca narcoman): „Avea un mers specific şi privirea îi era mereu coborâtă. Mi-a spus că tot la Cluj, în anii studenţiei sale […], o ţigancă îi ghicise în palmă că într-o bună zi va găsi pe jos o comoară. «Şi de atunci o tot caut», mărturisea, explicând acea concentrare a privirii şi uşoara balansare a braţelor“. Demn de atenţie este şi autoportretul artistic pe care şi-l schiţează Dan Piţa, în fragmente precum acesta: „Ştiu că sunt şi regizori ce se tem de platou. Dar pentru mine, este o mare plăcere, o emoţie binefăcătoare să fiu pe platou. Îmi place să fac filme, îmi place să mă confund cu subiectul, să devin pe rând scenarist, producător, actor, scenograf, inginer de sunet sau monteur. […] De la primele filme m-am înfiltrat în toate compartimentele. Am vrut să am controlul total, ca un pictor care-şi face singur pânza, care-şi pregăteşte singur culorile. Nimic nu trebuie lăsat pe seama altora“.
Cititorii interesaţi de opera lui Dan Piţa vor descoperi în carte informaţii inedite referitoare la filmele pe care le-au văzut, dar şi la cele pe care nu le-au putut vedea (cum nu e doar Autor anonim, model necunoscut, ci şi, foarte probabil, docudrama Mai presus de orice, despre devastatorul cutremur din 1977, care lipseşte inexplicabil şi din filmografia ce închide cartea) sau despre proiectele cineastului care nu s-au putut materializa (de exemplu, o versiune „actualizată“ a „Baltagului sadovenian, în care Nechifor Lipan este jefuit şi ucis de nişte colegi de şantier, care îl zidesc apoi în noul baraj). Pagini cuceritoare prezintă întâlnirile regizorului cu Eugen Barbu, Geo Bogza sau Constantin Noica, dar şi eternele conflicte – privite, peste decenii, cu detaşare ironică – pe care Dan Piţa le-a avut cu cei care dictau în cinematografia românească din perioada comunistă (culminând, după cum se ştie, cu înfierarea filmului Faleze de nisip prin vocea lui Ceauşescu însuşi, la conferinţa pe probleme ideologice de la Mangalia, din septembrie 1983).
Sunt sigur că nu numai eu aş fi vrut să aflu mai multe despre „dosarul de urmărire informativă specială“ pe care Securitatea l-a ţinut despre Dan Piţa între 1975 (anul lui Filip cel bun) şi 1984 (anul lui Dreptate în lanţuri), dar cineastul, deşi recunoaşte că a identificat unele dintre „surse“, se fereşte să divulge amănunte. Chiar şi aşa, Cinema, cinema, cinema… reprezintă o lectură esenţială pentru toţi cei care vor să cunoască fie opera unui autor major al filmului românesc, fie modul de funcţionare a industriei cinematografice autohtone în „Epoca de Aur“. Pe scurt, un portret-document. Volumul, la fel ca cel anterior (şi, mai mult, ca mai toate cărţile publicate de Editura NOI Media Print), a apărut în condiţii grafice foarte bune şi este bogat ilustrat, în special cu imagini relevante din arhiva lui Dan Piţa sau semnate de fotograful Cos Aelenei. Din păcate,Cinema, cinema, cinema… are şi un mare neajuns: redactarea neglijentă. Ceea ce nu l-a împiedicat pe editorul cărţii, Emil Stanciu, să „se tragă în poză“ alături de cineastul Dan Piţa şi, culmea penibilului, să includă fotografia pe o pagină a cărţii.
 
(Observator cultural, nr. 728, iunie 2014)
Cuvinte cheie: carte de film, cinema cinema cinema, dan popescu, filme romanesti, mihai fulger, recenzie carte, titus vijeu

Opinii: