Am citit și recitit cu mare interes această lucrare pe care prestigioasa editură Paideia o tipărește pentru specialiști și marele public. Înainte de toate, interesul nostru a fost de ordin cognitiv iar după aceea el s-a convertit în unul interpretativ. În fapt, titlul însuși este pe cât de clar și concis, pe atât de provocator. Îți trebuie mult curaj teoretic să-ți propui să lămurești — chiar dacă în aproximativ două sute de pagini — determinațiile estetice atât ale imaginii de film cât și ale celei de televiziune. Mai mult și la fel de important: autorul Mircea Bunescu are tentația exhaustivității. El năzuie să aducă informații și interpretări de ordin esențial despre natura însăși a imaginii, de pildă, așa că începe cu originile teoretizărilor epistemologice și ontologice ale lui Platon. Or, într-adevăr, marele filosof grec a introdus dihotomiile, idei−copie, pur−impur, adevăr−opinie, idee (eternă)−imagine (dinamică, schimbătoare, perisabilă). De aici însă și până la estetica semiotică a lui Umberto Eco toți pașii semnificativi sunt făcuți în mod judicios, inclusiv prin trimiteri la texte estetice de bază: Kant și Hegel sau Tudor Vianu, pentru a-i aminti numai pe aceștia dintr-o listă tot mai amplă. Oricum, demersul nu este unul facil pentru că de la cele cinci modalități de a privi iconicul lui Eco [a) Semnele iconice au aceleași proprietăți cu obiectul; b) Sunt asemănătoare obiectului; c) Sunt analoge obiectului; d) Sunt motivate de obiect; e) Sunt codificate cultural] și până la identificarea elementelor constitutive ale valorilor estetice sunt multe etape, etape parcurse însă de autor.
Ceea ce impresionează în această carte este structura argumentativă. Într-un capitol introductiv — de după precizările metodologice — suntem familiarizați cu datele fundamentale ale temei: universul și natura acestuia, imaginea — metafora — esteticitatea lor inerentă, fotografia ca dat primar al cinematografiei, dimensiunile limbajului cinematografic, sursele estetice ale filmului de televiziune (de la Woody Allen la Lars von Trier). Aceste dezvoltări sunt reluate în: III.3. Realitate și ficțiune în câmpul imaginii, Ill.3.2 Sursele iluziei: Lumina și Umbra, III.3.3 Stimularea realității prin implicarea spectatorului, III.4. Evolutia canonului estetic de la pictură la imaginea de film, IV.1. Statutul imaginii, IV.2.1. Inteligența imaginii. Sunt excelente pagini pentru fiecare asemenea temă. Iată doar câteva rânduri ce depun mărturie pentru maturitatea autorului asupra relației tablou−relație filmică: „Imaginea filmică, anume cadrul pe care îl concepe regizorul, nu are o existență de sine stătătoare, precum tabloul ce poate fi studiat îndelung... Existențial și efemer cadrul este absorbit de eternitate... Cadrul va rămâne pe ecran numai o fracțiune scurtă de timp, apariție pe care spectatorul nu o poate prelungi și va fi precedat și continuat apoi de alte cadre; cu alte cuvinte, el va constitui numai unul dintre elementele care formează fluxul continuu de imagini și caracterul sau, am putea spune chiar rațiunea sa de a exista, depinde de contribuția pe care este capabil să o aducă la acest flux vizual.”
Nu lipsesc din contră multe trimiteri la modul în care în filmele celebre din spațiul universal sau românesc apar determinațiile estetice legate de „spațialitatea profunzimii”, de „filtrul” imaginii, de „efectele speciale în crearea imaginii”, de imaginea cinematografică în raport cu tehnicile artelor plastice, și așa mai departe.
Autorul insistă suficient asupra tipologiei imaginii TV în multiplele sale ipostaze: în forma și conținutul știrilor, în publicitate, în reality-show, în filmele de televiziune, în cine−Tv. Câteva concluzii sunt pertinente și pline de bun simț: „în toate epocile au existat mici „mutații”, iar arta actuală se îndreaptă în mod cert, spre o zonă în care actul receptării este direct determinat de imaginea „de tip televiziune”; liniștea vizionării „clasice” a fost tulburată de o agresivitate vizuală fără precedent. Spectatorul fiind intimidat de cantitate și tehnicitate”. Credem că la aceste aprecieri se poate adăuga următoarea constatare — evaluare: există o argumentare reciprocă — dintre psihologie publică și mass-media, Tv-ul în primul rând — în spiritul exhibiționist care a devenit o adevărată instituție, mai puternică, adeseori în comparație cu instituțiile reale ale statului. În fapt, astfel nu determinațiile estetice ajung să conteze, ci cele pseudo−estetice, adică kitsch-ul agresiv, obscenitatea și mitocănia. Oricum, asemenea considerații ne sunt prilejuite de chiar ideile oferite generos și responsabil de autor în cuprinsul cărții sale.
Suntem absolut convinși că ideea acestei cărți scrise de un reputat cineast va trezi multe și necesare discuții despre rolul imaginii în societatea românească încă neașezată valoric, încă bâjbâind să-și găsească o cadență democratică.
(Prefață volum)
