REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film

Un artist bolnav de imagini

„Fantasme şi adevăruri. O carte cu Mircea Săucan"

Iulia Blaga

  • Editura Hasefer
  • Colecţia Caietele Culturale
  • Bucureşti, 2003
  • 348 pagini

Un artist bolnav de imagini


     Prea mare i-ar fi fost nenorocul dacă Mircea Săucan ar fi plecat fără să vadă cartea Iuliei Blaga. Ne-a părăsit exact cu o zi înaintea lansării şi vestea m-a tulburat într-atât încât mi-am zis dacă nu cumva un destin potrivnic îl urmăreşte în continuare, luându-l de  data aceasta cu totul, nu surpându-l încetul cu încetul, ca altădată când îi lua filmele. Aflu însă că a apucat să vadă cartea (Editura Hasefer) şi sunt convinsă că paginile ei i-au adus puţină împăcare în ceasurile de pe urmă. Pentru că acolo se află el, aşa cum a fost, înţeles de un critic de film, care l-a descoperit târziu, dar mai bine şi mai profund decât mulţi dintre cei care au fost martorii dramelor acestui „cineast blestemat”. Am fost întotdeauna convinsă că Mircea Săucan îşi duce viaţa în ficţiune iar noaptea chiar visează filmele de peste zi, că se trezeşte cu cioburile lor, în pumnul strâns, şi, aşezate într-o ordine pe care numai el o ştie, dau ceea ce se vede pe ecran. Spre bucuria unora şi disperarea altora. Mircea Săucan a fost omul bolnav de imagini al cinematografului românesc. Acest om trăieşte într-o carte ce-i seamănă, a gândurilor care cheamă dezordinea aparentă a mozaicului. O lungă conversaţie pe parcursul căreia autoarea îşi lasă interlocutorul să o ia razna, dar de fapt îl aduce acolo unde vrea, cu o inteligenţă vigilentă, mărturii, documente din epocă sau de astăzi, câteva plonjări în miezul filmelor sale recompun un destin mutilat ca şi creaţiile sale. Autori deranjanţi au mai fost, prin toate câmpurile artei. Săucan a speriat. Altfel decât Pintilie. Sarcasmul dispreţuitor al acestuia din urmă era, cel puţin, pe faţă. Autorul Meandrelor părea subversiv cu fiecare cadru neînţeles. Costel Safirman (Cornel Cristian) ne aminteşte într-o dramatică recapitulare: Când primăvara e fierbinte (1960) – debutul în lungmetrajul de ficţiune demascat în „Scânteia” ca „deformând realitatea satului românesc prezentat în mod netipic”; Ţărmul n-are sfârşit (1961) – film oprit la timpul său din motive de „formalism şi considerente de politică internă” şi ajuns la premieră abia după… 30 de ani la Cinemateca din Ierusalim; Meandre (1967) – poate cel mai bun film al său, reuşeşte să iasă în premieră la numai… doi ani de la realizare sun presiunea unor critici străini care reuşiseră să-l vadă; Alertă (1965) – un film de interes didactic despre primul ajutor în industria chimică, negativul este ars; Suta de lei (1971) – un film ce ajunge la public remontat de câţiva cenzori, negativul original este şters, dar intervenţia unor oameni de bine a făcut ca versiunea originală să fie păstrată într-o copie pozitivă prezentată în urmă cu trei ani la Bucureşti şi Tel Aviv. Şi acum mă întreb: poate un om după o asemenea experienţă să rămână sănătos? Un răspuns de află în această remarcabilă carte. Omul a avut de îndurat multe, poate nervii i-au cedat uneori, dar nu şi-a pierdut până la sfârşit nebunia cea frumoasă, aceea de a vedea cum lumea se rostogoleşte către el în imagini. Când mama îi povetes un film ce de întâmpla să gie Crucişătorul Potiomkin, băiatul „se vedea” în celebrul cărucior, „era plin de cărucioare de invalizi care mergeau spre cinematograf (…) Bineînţeles că nu am văzut nimic dar am certitudinea că am văzut totul”. Chiar şi pentru un episod al persecuţiei rasiale, adolescentul avea „imaginile” lui: „De fapt totul îmi rămâne ca o muţenie perfectă a durerii. Nu aud. Văd doar durerea. Nu aud durerea. O văd…” Cum să scrii despre un astfel de artist decât aşa, când lăsându-l în voia marelui film din capul lui, niciodată terminat, când aducându-l acolo unde vrei dar cu grijă, să nu-l iriţi cu vreo întrebare prea „de critic”. „Contraplonjeurile le improvizai sau erau gândite?” „Ce înseamnă contraplonjeuri? Eu nu ştiu.” „Mă iei peste picior?” „Nu, nu, nu. Nu ştiu: Vorbărie goală. Lasă-mă în pace. Nu fac parte din seria de regizori…” „E limbaj, nu vorbărie”. „Da. Limbaj, limbaj. Dragă, căutam să fac ce-mi trecea prin cap. Uite, prietenul meu de la Roma, Pasquale Favretto, care a scris aşa frumos despre Meandre, spune clar: Săucan nu face filme cum crede că e la modă, le dace cum îi trece lui prin cap”. Paginile ne poartă prin lumea din capul unui regizor. Dar câte nu au trecut prin acel cap! Amintirile copilăriei cu deportarea unei părţi a familiei la Auschwitz, iubirile, umbra celor ce i-au ciopârţit sau ucis de-a dreptul filmele, neuitarea celor care l-au ajutat sp supravieţuiască, prieteniile, solidaritatea şi, mereu, patima pentru cinema, pentru cuvântul scris. La un moment dat Mircea Săucan mărturiseşte „o uşoară emoţie, o uşoară frică de memorie”. S-a temut degeaba. Memoria sa ne-a adus la suprafaţă exact ceea ce ne-am dorit să aflăm: cum a luat naştere Meandre, Suta de lei şi cum a fost cu putinţă crima. „Mircea Săucan se înfăţişează azi în ochii dvs. nu ca să se justifice, nu ca să-şi plângă de milă, nu ca să se reabiliteze ori să împroaşte cu noroi – spune autoarea. El rămâne o figură aparte printre cineaştii români, izolat în destinul său, aşa cum a fost toată viaţa, dar egal cu sine însuşi. O figură trafică, de intelectual prins într-o perioadă istorică dificilă, caare îşi vede idealurile trădate. O victimă? Rămâne să vedeţi singuri, citind cartea. Personal,  cred mai degrabă că nu”. Atâta timp cât ai puterea să trăieşti în lumea cinematografului tău, ca într-o cetate, nu cred că poţi fi socotit înfrânt. L-am cunoscut puţin pe Mircea Săucan şi am scris şi mai puţin, cu sfială. Când începeam eu să fac cronică, el era obligat să se despartă de noi. Cartea „Fantasme şi adevăruri” mi l-a adus atât de aproape încât stau să mă întreb dacă nu cumva l-am întâlnit mai mult decât îmi pot eu aminti.
 

 
(Adevărul, 22 aprilie 2003)
Cuvinte cheie: cinetipar, fantasme si adevaruri. o carte cu mircea saucan, iulia blaga, magda mihailescu, mircea saucan, recenzie carte

Opinii:

0 Comentarii


Adaugă un comentariu