Facebook e o jucărie a tinerei generații. Sau, mai bine zis, era. Tot mai mulți oameni dintre cei care au crescut cu minge, coardă, copaci, păsări, telefon public cu fisă, scrisoare în plic cu timbru și, mai ales, tot mai mulți dintre cei pentru care cititul avea legătură doar cu cartea alcătuită din pagini de hârtie, tot mai mulți dintre aceștia au descoperit Facebook-ul, ba chiar îl folosesc zi de zi. Tinerii de azi au fost nevoiți să se împace cu ideea că Fb-ul nu mai e clubul lor privat, au ajuns să țină cont de faptul că mama sau tata pot oricând să fie online și că lor nu prea pot să le dea unfriend sau block, că poate mai au nevoie de ei offline, în viața reală. Când Laurențiu Damian a început să-și scrie micile povești pe marele perete al tuturor și, de fapt, al nimănui, unul și altul au aruncat o privire, de curiozitate. Dacă-l cunoști pe Laurențiu, e firesc să fii curios ce o să spună, pentru că, în general, spune exact lucrurile care nu se spun. Era de așteptat ca postările lui să nu treacă întru totul neobservate. Ce a fost complet surprinzător a fost că numărul cititorilor a crescut și s-a extins și asupra unor oameni care nu-l cunosc, care nici măcar nu erau născuți pe vremea când multe dintre poveștile lui Laurențiu se întâmplau.
Știm cu toții că trăirile virtuale sunt exacerbate. Generozitatea merge până-n pânzele albe, nu te costă nimic să apeși niște taste, așa cum și ura pătimașă ia dimensiuni nebănuite când e vorba de războaie virtuale. Internetul a ajuns un spațiu gălăgios, cacofonic și haotic, toți avem păreri, toți știm, toți avem dreptate.
În acest peisaj a aterizat Laurențiu cu poveștile lui cu iz de Creangă oltean, cu felul lui senin de a oferi cele mai delicate și prețioase amintiri unei mulțimi de necunoscuți, cu nemilosul lui râs de el însuși, cu mirările lui de om care pare zvârlit de o mașină a timpului, din anii '70, direct în zilele noastre.
E foarte greu să fii diferit pe internet. Toată lumea seamănă cu toată lumea în precaritatea exprimării, în pozele în care, minune!, toți suntem așa de frumoși și fără riduri, în subiectele la zi pe care ne simțim toți îndreptățiți, dacă nu chiar datori, să le comentăm. Laurențiu e diferit și pe Facebook, așa cum diferit este și în felul cum trece prin viață. și nu mă refer, bineînțeles, la lucrurile mari despre care știm că-s neimportante de fapt, pentru că viața e formată din lucruri mici. Mă refer la detalii. La lucrurile mărunte. Laurențiu are pe retină o dioptrie aparte, numai a lui, care mărește măruntul și-l transformă invariabil în poveste.
Cum întrebarea „Pe când o carte cu toate astea?” revine ciclic sub toate postările lui Laurențiu, iată și cartea. Norocul acestei cărți a fost că autorul ei nu și-a dat seama că o scrie. Astfel, tot ce se află între aceste coperți e lipsit de ambiții literare, e dintr-o suflare, e necosmetizat, e nepus la cale și, tocmai de aceea, adevărat, în sensul artistic pe care îl are uneori acest cuvânt. Ordinea poveștilor nu are nicio altă noimă decât ordinea tristeții laurențiene, întinsă de-a lungul a 60 de seri. Un psihiatru i-ar face fișa completă autorului, ba chiar i-ar da și rețeta, doar văzând traseul sinuos pe care îl străbat nostalgiile lui Laurențiu de la o pagină la alta. Dacă am desena un fir cronologic în rânduiala poveștilor, probabil ar ieși o electrocardiogramă de toată frumusețea. Cartea nu are o miză, deși fiecare povestioară, luată separat, are miza singurătății de o seară, ceea ce nu-i puțin lucru, e chiar foarte prețios, mi-aș permite să afirm.
Fiecare dintre aceste mărturisiri are valoare de strigăt șoptit spre nicăieri. Uneori, când singurătatea e prea zgomotoasă (ca să-l invocăm aici și pe prietenul Hrabal), îți vine să strigi șoptit spre nicăieri. Atunci, deschizi computerul și lași degetele să strige pentru tine.
Laurențiu Damian s-a născut pe 25 ianuarie 1956 la Giurgiu, domiciliile familiei în perioada copilăriei schimbându-se frecvent, în funcție de locul de muncă al tatălui. Bunicul, bunica, mama, tatăl, mătușile, verii, vecinii, colegii, studenții, profesorii vor deveni eroi ai ficțiunilor sale, în timp ce spațiul dunărean, bătut de coșavă, marcat de strânsoarea fluviului, presărat cu semne simbolice, capătă proporții mitologice.
Mutarea la București este prima sa dramă existențială trăită în pustietatea de asfalt a cartierului Dristor. Absolvent al IATC „I.L.Caragiale”, secția Regie, Laurențiu Damian face parte din mișcarea de rezistență etică și estetică de la „Sahia”, din anii '80. Documentarele sale din perioada „Sahia” includ în linia realismului, detestat și vânat de cenzură, principii și rezolvări poetice. Documentarele anilor 2000, de la „Studioul Video Art”, parcurg drumul invers, realitatea modelându-se în forme poetice, în asociații și rime esențiale identificate în desfășurările plastice ale lui Nicodim, Râmiceanu sau Paștina. Ficțiunile sale cinematografice propun o mitologie vizuală a amintirii, a imaginii născute la incidența realității cu fantasmele memoriei.
În 2016, Laurențiu Damian a început aventura Facebook; în fața monitorului a construit imagini din cuvinte, a lucrat narațiunea ca pe o încadratură, și-a articulat fiecare poveste precum o secvență dintr-un film virtual, căutând punctele de racord, continuitățile de ritm, de stare, de idee, echilibrând mica poveste în marea ficțiune a unui întreg ce încă, se construiește. Scriind, a rămas un regizor, cu privirea amplificată de lentila camerei întoarse spre sine, măsurând marile cataclisme exterioare pe scala trăirilor sale. De la expunerea pe wall-ul unei rețele de socializare la structurarea unei cărți, Damian a trecut de la strigătul și șoapta lansate online, la disciplina marii narațiuni despre doi ani din viața sa.
Cuvinte cheie: cioburi de viata de laurentiu damian, daniel raduta, editura uniunii cineastilor din romania, lia bugnar, marilena iliesiu, uniunea cineastilor din romania
Când Laurențiu Damian a început să-și scrie micile povești pe marele perete al tuturor și, de fapt, al nimănui, unul și altul au aruncat o privire, de curiozitate. Dacă-l cunoști pe Laurențiu, e firesc să fii curios ce o să spună, pentru că, în general, spune exact lucrurile care nu se spun. Era de așteptat ca postările lui să nu treacă întru totul neobservate. Ce a fost complet surprinzător a fost că numărul cititorilor a crescut și s-a extins și asupra unor oameni care nu-l cunosc, care nici măcar nu erau născuți pe vremea când multe dintre poveștile lui Laurențiu se întâmplau.
