REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Cartea de film… din unghi analitic

"Silvia Popovici - Treptele iubirii"

Doina Papp

  • Editura Fundaţiei "Silvia Popovici”
  • Cu sprijinul Băncii Comerciale Române
  • Bucureşti, 1996
  • 264 pagini şi ilustraţii

Cartea de film… din unghi analitic


     O dată enunţate necesarele consideraţii despre condiţia de efemeridă a actorului, autoarea volumului, cunoscut om de teatru, adoptă tactica analitico-deductivă a demersului monografic pe care l-a împlinit alcătuind un puzzle din mărturii ale colegilor din faimoasa promoţie de aur '56, ale partenerilor de pe scenă sau ecran, montate ingenios, alternate cu frânturi de cronică, astfel încât afecţiunea amicală e susţinută indirect de aprecierea critică, obiectivă, închipuind împreună montura ideală pentru mărturisirile artistei însăşi. Fiindcă Silvia Popovici nu o dată şi-a fixat gândurile în scris decantându-şi impresiile în povestiri la persoana a treia, pilduitoare şi de sine stătătoare. Astfel, de exemplu, prin auto−observare e surprins miracolul metamorfozării în personajul mitic al Haricleei Darclée, care avea să entuziasmeze publicul chiar şi la Festivalul de la Cannes, unde actriţa avea să revină şi cu Gioconda fără surâs.
     Cu o naturaleţe nativă intens cultivată, cu nobleţe în ţinută şi eleganţă în vocea de o solemnitate solară, tânăra ce debutase în scurt−metrajul La mere („Mie popularitatea şi succesul filmul mi le-a adus, dar prestigiul l-am câştigat şi prin teatru”) va fi în lumina rampei deopotrivă ingenuă şi tragediană, Ofelia şi Goneril, Ifigenia şi Anca, Julieta şi Cesonia, în montări clasice şi viziuni iconoclaste.
     „Treptele iubirii”— titlu de recital — e preluat pentru a marca etapele carierei împletind aventura romantică de la Naţionalul craiovean, perioada clujeană sau cea de la Teatrul de Comedie, revenirea definitivă la prima scenă a ţării, Naţionalul din Bucureşti, cu realizarea unor filme de referinţă în cinematografia autohtonă, colaborări exemplare cu regizori şi interpreţi de marcă.
     Dintre cugetările aforistice alese drept motto-uri ale capitolelor impresionează cea a „Ultimilor ani” — „Mi-a fost greu să înţeleg gloria...” — care spune multe despre modestia actriţei.
     Cu surpriză şi interes cinefilul află că artista a scris două scenarii inspirate de opera lui Alexandru Philippide: „Întâlnire ciudată” după „Floarea din prăpastie” şi „Împăcare” după „Îmbrăţişarea mortului”, alegerea poetului fiindu-i justificată de convingerea nu o dată afirmată şi ilustrată: „Poezia este astrul care călăuzeşte o sensibilitate!”
     De altfel, pentru Silvia Popovici nu existau graniţe de niciun fel între arte: „Când joc teatru mi-e dor de film, iar când turnez un film mă gândesc la teatru.”
     Silvia Popovici a fost şi o personalitate cu o pregnantă vocaţie umanistă limpede exprimată: „Cel mai mult cred în artistul care smulge de pe obrazul lumii vălurile amăgitoare, denunţă orice compromis cu forţele ce uneltesc împotriva omului şi vor să-l transforme într-o unealtă docilă lipsită de iniţiativă sau chiar să-I nimicească... În zilele noastre problema salvării, nu numai a omului, dar şi a umanităţii, a devenit mai acută ca oricând. Să nu ne iluzionăm însă că un roman zguduitor, un film palpitant sau o piesă emoţionantă ar atrage automat încetarea tuturor conflictelor şi greutăţilor. Ar fi prea uşor, ar fi prea frumos. Dar creatorul poate oferi oamenilor o speranţă, încrederea că binele e posibil.”
     Antrenată de fluxul amintirilor şi evocărilor ce recompun faţa nevăzută a omului−actor, nu pot să-mi refuz, la rându-mi, relatarea unei întâmplări pe care o tezaurizez, deşi profesional reprezintă pentru mine un eşec. Într-o după amiază am fost primită acasă de către cea pe care încă din copilărie o divinizasem admirând-o pe când filma Darclée la Constanţa, printre pinii falezei, împreună cu un alt idol dispărut, Cristea Avram. Întâlnirea nu s-a concretizat într-un interviu, ci în ceva mult mai preţios, o confesiune de suflet şi lacrimă generată de faptul că din cauza stupidităţii intrigilor politice, nu mai juca, adică nu mai respira, având impresia că nu mai există deşi era în viaţă…
     Rândurile aşternute pe hârtie cu dragoste şi competenţă de către Doina Papp arată că oricând pe Silvia Popovici ne-o pot restitui banda magnetică sau rola de film, pagina de carte, ca de altfel şi memoria afectivă a fiecărui spectator.

 
(Noul Cinema nr. 6/1997)
Cuvinte cheie: carte de film, cinetipar, irina coroiu, silvia popovici, treptele iubirii

Opinii: