Această carte este o caleidoscopică imagine a eternităţii înseşi demonstrând cum artistul supravieţuieşte prin cei ce I-au iubit şi apreciat. Despre această neobişnuită monografie protagonista ei,
Gina Patrichi, a ştiut fiindcă autorul, fratele ei, i-a spus că are de gând să o realizeze. Uimitoare este întrebarea ei, modestă şi inocentă, răscolitoare: „Crezi că va interesa pe cineva?”
De o stranie frumuseţe, iradiind dinspre interior prin ochii migdalaţi având strălucirea oţelului forjat în mii de chipuri diferite şi totuşi asemănătoare, actriţa, capabilă de transfigurare clipă de clipă, iese din nou la rampă, proiectând, pe ecranul minţii ipoteticului cititor, spectacolul propriei ei existenţe clădite pe crezul sincerităţii totale: „Impulsul sincerităţii e singurul lucru pe care l-am păstrat din copilărie. Când spun adevărul nu sunt cinică, ci foarte naturală şi chiar copilăroasă. Serios vorbind, totul vine de acolo unde eu mă străduiesc să văd care este adevărul, să judec un moment, un subiect, o fiinţă, o situaţie. Probabil că această luciditate îmi face rău şi mie şi celor din jur. În orice caz nu sunt mai blândă cu mine decât sunt cu ceilalţi şi efortul pe care-l fac pentru a fi obiectivă mă poate absolvi de ceea ce ar putea fi denumit «cinismul» meu.”
Personalitate fascinantă cu o inteligenţă orgolioasă şi o senzualitate misterioasă, Gina Patrichi a avut de luptat cu propriile slăbiciuni transformându-le în virtuţi contrariante: vulnerabilitate viguroasă, sarcasm blând, virtuozitate neostentativă, reflexivitate nemelancolică.
Cu rigoarea amănuntului semnificativ, dar şi a datelor exhaustive, ziaristul Mircea Patrichi, la fel de împătimit de frenezia ludicului ca şi sora sa mai mică, a reconstituit în mod spectaculos complexitatea unui destin excepţional tocmai prin firesc şi omenesc. Cu temperată sensibilitate sunt invocate exact momentele cruciale ale devenirii artistei, din perspectiva certă a omului celui mai apropiat care a putut să aleagă „întâmplările cheie”: somnul de copil care a salvat familia de o moarte sigură; zborul din picior al pantofului de prinţesă care i-a indicat partenerul de căsnicie; împlinirea prin maternitate; dragostea pentru prieteni, pasiunea faţă de profesie şi profesioniştii ei.
Ţi se oferă şansa de a o însoţi la Galaţi şi Cannes, Bucureşti ori Londra sau în peregrinările cu familia la Epidaur, recitând Shakespeare.
O redescoperi aşa cum n-ai cunoscut-o niciodată, în propriul cămin, ocupându-se de menaj sau croitorie, de musafiri sau intimi ai familiei.
O aplauzi fără zgomot în salonul de spital regizând o şezătoare ad-hoc menită să aducă o rază de seninătate părtaşelor de boală.
Vibraţia intensă a trup−sufletului în suferinţă aveam să i-o simt şi eu în îmbrătişarea de foc dăruită la Gala UNITER, care i-a aureolat cariera prin Premiul de excelenţă.
Alături de fiica artistei, colegi şi critici i-au dedicat în timp aprecieri strălucite devenite azi pioase aduceri aminte.
Dar cele mai preţioase rămân propriile impresii despre experienţele personale...
...
despre cinema şi satisfacţia totală: „Nu există senzaţie mai teribilă decât să te vezi pe ecran pe tine, interpretând un rol. Este un moment absolut sublim. Îţi dai seama mai întâi că nu rămâi o biată fiinţă care azi eşti şi mâine dispari. Interpretând un personaj într-un film, pelicula te păstrează pentru totdeauna, iar tu, ca actor, ai impresia că trăieşti ori de câte ori are loc proiecţia.”
...despre împlinirea prin artă şi dăruirea fericirii astfel dobândită: „Fericirea pe care o simt ori de câte ori mă gândesc la meseria mea mi-a oferit una din forţele pe care mă bizui: curajul. Port cu mine curajul de a nu mă teme de ce va veni..: Nu mă tem că va trebui să joc o femeie mai în vârstă, una şchioapă sau cocoşată. Curajul meu mă ajută să nu văd culoarea cenuşie sau neagră ce ne înconjoară câteodată, ci numai cerul albastru. Cum să fiu disperată când văd atâta cer deasupra noastră?”
(Noul Cinema nr. 6/1997)
