„Printre altele. cinematograful merită iubit şi pentru că-i arta care te face mai bine ca oricare să râzi de tine însuţi, de elanurile tale, de bunuţi gust imperisabil, de infailibilităţile tale pompoase, de inflexibilităţile tale mândre. Nici o artă nu te datează mai caragios şi mai sever decât filmul” scrie Radu Cosaşu pe „genericul" cărţii sale recent apărute la editura Eminescu: „O vieţuire cu Stan şi Bran". Reunind multe dintre articolele publicate în „România literară", cartea, în care Radu Cosaşu a operat un „montaj" inspirat şi ingenios, constituie, până la urmă, un fel de educaţie sentimentală a cinefilului. Suntem învăţaţi să iubim filmele fără prejudecăţi şi să descoperim în ele elemente ale biografiei noastre, ale epocii noastre, ale semenilor noştri, ale cărţilor pe care ni le-au dăruit de-a lungul timpului scriitorii de pretutindeni, ale capodoperelor muzicii etc. etc.
În această „sinteză” de gânduri şi sentimente la care îşi dau concursul persoane şi personalităţi de toate genurile şi de pe toate treptele ierarhiei artistice se întâlnesc replici uluitoare, secvenţe de neuitat, fraze tulburătoare, gesturi încăpătoare, toate aşezate sub semnul nu al „ineditului absolut” ci al unui, dacă se poate spune aşa, deja vu inedit. Recitim ghidaţi de acest scriitor pasionat şi egal, incredibil de egal în admiraţia pentru Scott Fitzgerald sau Preda şi Jules Verne sau Ostrovski, între Camil Petrescu şi Stan şi Bran, între Călinescu sau Camus şi Alida Valli şi Yves Montand, secvenţe, citate, gânduri, replici, revedem filme somaţi să le înţelegem şi, mai ales, să fim sinceri. Radu Cosaşu are curajul de a face declaraţii aşa cum numai în filmele de dragoste eroii mai consimt să se aşeze în genunchi (în public) şi să pună „punctele pe i” mărturisind că iubesc: „Aşa s-a călit oţelul” a fost „Cuore” al adolescenţei noastre uteciste... Noi, cu Korceaghin, ne uitam de sus şi rece la Werther. Noi, nu niciodată, noi nu...”
Cinematograful nu este aşadar o „etapă" în viaţa scriitorului, ci o, cum se zice, permanenţă. Istoria filmelor văzute, a eroilor selectaţi se confundă şi se confruntă cu propria-i biografie. Capitolele cărţii sugerează oarecum cercurile vârstei dar şi ele se amestecă până la urmă, aşa cum se cuvine dealtfel: pentru că la Stan şi Bran, de pildă, nu renunţi la nici o vârstă, aşa cum nu renunţă nimeni oricât de mult s-ar schimba, la Caragiale, la Malraux, la Cehov şi nici la Hiroshima, mon amour, la Ivan cel Groaznic sau Casablanca. Poate că meritul mare al cărţii lui Radu Cosaşu e între altele, că ne „învaţă" că nu trebuie să renunţăm la nimic. Filmele, cărţile, muzica şi oamenii care ne aduc bucurii nu se exclud deloc între ele. „Niciodată nu m-am uitat la Czybulski fără a mă gândi la balonseidul lui Bogart şi de acolo, deodată, la balonseidul lui Camus, ca la mantaua atotnăscătoare de adevăr”, scrie Cosaşu, şi, fireşte, ca orice om căruia nu i-a trecut prin minte asocierea, descrisă aici, trebuie să recunoaştem meritul acestui „deodată” cuvânt care ne obligă să recunoaştem verosimilitatea filierei.
Mobilă, surprinzătoare, inteligenţa lui Radu Cosaşu descoperă relaţii între „categorii” aparent opuse. Ce legătură este între Caragiale şi Horia? - se întreabă de pildă autorul şi ne dă singurul răspuns firesc că între cei doi cărora li se adaugă Bălcescu există o mare şi adevărată întâlnire - îmi vine să zic întâlnire de gradul trei, deşi n-am văzut filmul - şi anume pe masa de lucru a lui Camil Petrescu care descoperă acorduri grave acolo unde se auzeau mai ales hohotele de râs, are luciditatea de a-şi analiza propriile „eşecuri" cinematografice.
Autobiografie romanţată şi lucidă, cartea lui Radu Cosaşu este o invitaţie şi o demonstraţie de receptivitate la cultură, la frumos. Aici, ca într-o ţară fermecată, marşul lui Breslaşu: „Eşti sau nu eşti brigadier?” este programat în acelaşi „concert” cu „Smaranda e cea mai frumoasă” şi cu „Parlez moi d'amour” şi capătă o neaşteptată ingenuitate. „O vieţuire cu Stan şi Bran” se dovedeşte în felul acesta o vieţuire fericită între etică şi estetică.
(România liberă, 24 februarie 1982)
