Scrisă cu seriozitate şi competenţă profesională, monografia pe care
Alice Mănoiu o dedică lui Bardem dovedeşte predilecţia autoarei pentru analiză. După ce punctează o necesară linie de reper în puţin cunoscuta cinematografie spaniolă, după ce fixează în cadrul acesteia locul celor doi «B» (Berlanga şi Bardem), Alice Mănoiu trece la analiza bine fundamentată a operelor celui pe care un critic l-a numit inspirat «un toreador înspăimântat». Rând pe rând, capitolele «Ars poetica», «Un furios «avant la lettre», «Strada Mare» şi clasicismul modern» descompun pentru lector mecanismul intim al creaţiei regizorului, năzuinţele sale umane şi artistice, nădejdile şi deznădejdile sale. Bardem, gloria din 1957 (în acel an revista «Arts» îl trecea printre cei zece mari regizori ai lumii), şi Bardem — dezamăgirea de după 1960, există în cartea Alicei Mănoiu. Şi nu doar sub aspectul de vogă, ceea ce ar fi fost mai puţin interesant, ci şi sub aspectul dramei artistului şi al artei sale. Monografia de faţă ne prezintă pe Bardem cel de toate zilele, pe Bardem despoleit de lauri dar şi de invective, pe Bardem-cineastul care a însemnat (autoarea studiului speră într-un «redivivus Bardem») atât de mult pentru filmul spaniol.
Cum era şi firesc, locul central îl ocupă în monografie disecţia făcută celor două mari filme ale cineastului:
Moartea unui ciclist şi
Strada Mare. Aici ne este descoperită imaginea regizorului polemist (o «polemică pătimaşă» — cum o socoteşte autoarea), imaginea observatorului realist al mediului social, al analistului singurătăţii (în unu sau în doi), al psihologului vieţii cotidiene, al non-conformistului care sfidează voluptuos. Sunt paginile scrise cu o deosebită vervă, cu un stil adecvat, cu pasiune, cu dăruire de sine. Drama explozivă din
Moartea unui ciclist (pe care autoarea o socoteşte descrisă cinematografic într-un stil «săgetat, nervos, cu secvenţe-şoc»), drama latentă din
Strada Mare — cei doi poli ai operei bardemiene sunt fixaţi temeinic şi cu argumente demne de luat în seamă, în numele acelui cinematograf-dezbatere pe care-I cultivă Bardem.
Am lăsat mai la urmă o calitate deloc de neglijat: monografia dedicată lui Bardem dovedeşte un punct de vedere propriu, o atitudine, o viziune asupra unui cineast. Autoarea nu încearcă să salveze cu citate (acestea sunt atâtea cât trebuie să fie) lipsa unei opinii personale. Sătui de compilaţii, fie ele şi «elegante», salutăm acest atribut al lucrării.
După ce citeşti monografia Alicei Mănoiu, eşti îndemnat parcă nu numai să-I înţelegi, dar să-I şi iubeşti puţin pe acest Bardem al mulţumirilor şi nemulţumirilor noastre cinematografice.
(Cinema nr. 3, martie 1970)
