În ultimii ani, datorită digitalizării jurnalismului de film, devine tot mai întâlnit formatul de eseu video, ca versiune audiovizuală a criticii de film – versiune de analiză care lucrează direct cu subiectul (opera cinematografică) pe care îl discută, și astfel poate fi mai accesibilă pentru receptori fără a fi neapărat simplificată ca discurs. În prezentarea fenomenului, volumul este, pe cât posibil, descriptiv, și nu prescriptiv, notând diversitatea actuală a eseurilor video și oprindu-se asupra câtorva dintre cele mai notabile. Totodată, eseul video este un punct de plecare promițător – unul contemporan, specific erei new media, fără să fie fundamental inovator ca practică audiovizuală – care ne poate ghida spre o înțelegere mai bună a rolului pe care-l au imaginile în mișcare în modelarea gândirii noastre.
Atât tehnicile discursului audiovizual, cât și teoria despre caracterul înșelător al acestuia sunt deja bine conturate în genul de documentar care se numește cinema-eseu (sau film-eseu). Considerat o formă postclasică a documentarului care nu încearcă să mascheze în spatele unei voci a autorității tăieturile de montaj, cinemaul-eseu a invitat auto-reflexivitatea în locul neutralității și asumarea unui parti-pris în abordarea subiectului în locul misiunii convenționale a documentaristului, de a adăuga informație nouă peste categoriile de cunoaștere deja existente. Trecând în revistă practicile de recontextualizare a imaginilor care există de mai mult de jumătate de secol, și încă în contexte socioculturale adesea foarte diferite, volumul își propune să formeze discernământul cititorilor în percepția și corelarea imaginilor care, dincolo de a-i oferi experiențe cinefile în sala de cinema, îi recompun realitatea și memoria.
(15.11.2020)
