Argument „Jocul actorului”

     În anii ʹ90, întâlnirea cu Teatrul Studențesc ”Podul” și cu regizorul Cătălin Naum aveau să mă pună față în față cu primele lecții de actorie, primele jocuri și exerciții de înțelegere a interpretării unui rol, primele spectacole născute ”la vedere”, acolo ”pe scândură”, locul întâlnirii cu experiențele unice prin care ”podarii” începeau deslușirea micilor secrete ale meseriei de actor.
     Puțin mai târziu, în 1995, la Opera Națională din București, Andrei Șerban montează ”Oedipe”, opera în patru acte de George Enescu, și alege ca o parte dintre actorii pentru figurația specială a spectacolului să fie ”podari”, o experiență care îmi permitea să cunosc noi mesaje artistice, prin prezența mișcării coregrafice, a dansului, a gesturilor și expresiei feței, confirmându-mi, o dată în plus, importanța unei bune comunicări dintre regizor și actor.
     În televiziune, experința ca dansator, coregraf și regizor artistic din ultimii ani m-a pus în legătură directă cu performanțele tehnologice ale momentului, printre care și studioul vizual. Aici, am avut ocazia să interacționez profesional cu actorii deveniți prezentatori, cu prezentatorii puși în situația să fie actori și, nu în ultimul rând, cu reporterii care, dincolo de calitățile de jurnaliști, în televiziunea modernă, au de îndeplinit și sarcini la baza cărora stă pregătirea actoricească.
     Tema adusă în discuție, ”Jocul actorului în spațiul virtual în film și televiziune”, își propune o analiză atentă asupra adaptării actorului la acest spațiu, interacționarea cu alte personaje, elemente de decor imersive sau alte elemente virtuale, precum și depistarea unor noi tehnici de lucru cu actorul în astfel de situații. Ideile prezentate sub forma unor iluzii, sau sub forma unui ”truc al ochiului”, și-au făcut simțită prezența încă de la începuturile teatrului, cinematografiei, jocurilor video și chiar al televiziunii, având drept scop simularea evenimentelor imaginate într-o poveste sau într-o lume virtuală și aducerea lor, într-un mod diferit, în fața publicului. Toate aceste idei imaginate și aduse în fața publicului sub formă de truc au fost numite, în mod tradițional, efecte speciale.
     Încă din 1990, imaginile generate pe calculator au ajuns indispensabile în realizarea și crearea efectelor speciale. CGI (imaginile generate de calculator) dau posibilitatea creatorilor de film să dețină un control mai mare al datelor din perioada de concepție, iar rezultatul final al efectelor dorite să fie realizat cât mai convingător. Pe măsură ce tehnologia CGI se îmbunătățește, și costurile au un preț mai scăzut și, drept rezultat, multe tehnici de realizare a unor efecte optice și mecanice au fost înlocuite de CGI. În prezent, televiziunile și industria filmului apelează tot mai mult la decoruri și spații virtuale, ipostază care-l obligă pe actor să fie oricând pregătit să facă față oricărei situații, într-un astfel de spațiu.

N.B. Cartea a fost lansată pe 25 noiembrie 2019 și este lucrarea de doctorat la UNATC a lui Cristi Toporan, prof.univ.dr.Laurențiu Damian. Autorul este cadru didactic la Universitatea Hyperion și regizor artistic la Digi TV.